Rațiunea lui A FI (1)

Rațiunea lui A FI (1)

Un critic susţinea că e nevoie de minimum cinci mii de cuvinte pentru a descrie un peisaj, un portret, o compoziţie, ori o natură statică. Se prea poate, dar literatura nu e făcută din descrierea unor lucrări de artă plastică sau a unor imagini. E apanajul altor epoci să găsească paralele între imagistica literară, imagistica plastică, imagistica naturală, imagistica muzicală, dacă nu ne raportăm decât la traseul literaturizant al întâmplărilor din oricare dintre arte. În fond fiecare dintre arte descrie stări, ori nici măcar nu le descrie, ci le exprimă.

Starea de conservare a fiinţei e singurătatea. Într-o lume halucinantă, cu explozii la orice oră, cu mii de morţi pe şosele sau în spitale, cu crime, violenţă, despărţiri, alteori imposibil de bănuit, cu reacţii bruşte, ilogice, la ceva firesc, spiritul de conservare din fiecare împinge spre singurătate, spre izolare, spre meditaţie şi contemplare tihnită. Starea de conservare a fiinţei e inerţia iniţială, care-şi reglează singură, inconştient, atât perpetuarea speciei, cât şi dinamica diurnă până la finalul ştiut, neacceptat. Ceea ce determină mişcarea uneori haotică şi nu de puţine ori catastrofală e logica imediată a lucrurilor, raţiunea lui a fi aşa cum credem noi că ar trebui să fie, şi nu cum se diriguie de către regulile nescrise ale fiinţării. Poţi controla dinamica atomilor? Poţi determina mişcarea către o direcţie a unei celule din corpul tău? viaţa ei mai lungă sau mai scurtă? îmbătrânirea şi moartea ei? Că totul se rezumă la nişte constatări ştiinţifice de care medicii ţin cont sau nu atunci când prescriu o reţetă, o dietă, un comportament, chiar o intervenţie chirurgicală e un fapt dovedit de realitate. Mai mult de nouăzeci la sută din ceea ce ni se întâmplă se petrece independent de conştiinţa noastră. Restul e viaţă, adică jocul raţiunii pusă în competiţie cu alte raţiuni, cu alte interese, eresuri sau credinţe. Totul se petrece la nivelul cel mai superficial al conştiinţei, la nivelul acţiunii şi reacţiunii, al legilor mecanicii descoperite de bătrânul Newton.

Vezi doi ochi albaştri, un chip longilin, nişte pulpe lungi, două arcade desenate de sprâncene, un păr negru, sâni voluptoşi, trup zvelt, pomeţi uşor proeminenţi, gură cărnoasă la o vârstă de treizeci de ani. (Portretul nu are cinci mii de cuvinte, dar suficiente pentru a sugera un chip de femeie, posibil personaj al sufletului unui bărbat). Urmează scenariile unei dorite abordări, cu o finalizare unică. Căci dacă actul sexual este ţinta oricărei voinţe de redefinire a vieţii, copilul fiind expresia dorinţei puternice de a se împlini un cuplu, pe o axă nevăzută, moartea e ţinta finală a unei evoluţii. Şi actul sinucigaş al spermatozoidului trebuie înţeles ca o victorie a celui mai bun dintre cei un milion participanţi la o competiţie. El e cel ales, cel care-şi topeşte identitatea în interiorul unui ovul, pentru a da naştere unei alte fiinţe. De aici trebuie să fie percepută viaţa, explicate diferenţele dintre oameni, dintre sexe, felul de a gândi al unui om, al unei femei. Victoria, pentru spermatozoidul cel mai bun înseamnă diluţia în altceva, contopirea genelor, poate nu întotdeauna cele mai fericite faţă de ale altor spermatozoizi, mai puţin agili, cu ale unicului ou produs de o femelă. Actul odată consumat e ireversibil. Se poate interveni chirurgical pentru îndepărtarea fenomenului, cum în moarte nu se mai poate. Ceilalţi nouă sute nouă zeci şi nouă de mii nouă sute nouă zeci şi nouă de spermatozoizi îşi păstrează intactă identitatea lor nemuritoare, cum spun geneticienii, şi rămân simpli călugări într-un schit al morţii.

A-ţi păstra identitatea înseamnă a te înconjura de vid, a rămâne singur până la capătul zilelor şi a trece mult mai uşor dincolo de pragul firesc, eşti ceea ce nu mai eşti. Vidul singurătăţii e tapetat de vedenii. Chipuri longiline, cu părul negru şi ochii albaştri, angelice, au o personalitate care să nu intervină în mecanismul linear al visului tău prin nimic, cum credincioşii nu se aşteaptă ca icoanele la care se roagă să mişte mai mult decât ceva favorabil în destinul lor, fără să clintească un deget, ori să le lăcrimeze ochii aflaţi într-o stare de har.

Învingătorul e un om singur, care se contopeşte cu lumea izolată a celor ce trec peste medie, ori se află în vârful unui pisc pleşuv, bătut de vânturi aspre. Ideile lor, asocierile pe care le fac nu corespund lumii din care au venit, au alte coordonate, ce sublimează adevăruri incomode pentru ceilalţi. Cine scapă în învingător trebuie să plătească pentru isprava lui cu izolarea între alte repere de timp şi spaţiu. Performanţa lui rămânând să-i fie punct de plecare pentru următoarele sale întreprinderi. Nu epatarea e condiţia lui, ci o modestie prost înţeleasă de ceilalţi, care-l văd, îl simt ca tratându-i cu o anume superioritate. Sentimentul acesta îl au ceilalţi, cotropiţi de complexele lor, de invidia ce le ţine loc de orice raportare, necum sentiment, faţă de învingător. E omul trecut dincolo de o graniţă spre care aspirau toţi, în crosul grosier, democratic, al vieţii, la care participă deopotrivă chemaţii şi nechemaţii, puternici şi slabi, oameni măcinaţi de viermele ambiţiei şi temerari, leşuri vii şi supravieţuitori… Şi cât de puţin diferenţiază viaţa învingătorul de primul învins, de acel loc al doilea, care în sport poate însemna o miime de secundă, iar în artă, o şansă a percepţiei favorabile peste timp.

Cât de puţin se diferenţiază uneori grosul plutonului de cel ce devine învingător. Dar ce înseamnă să fii învingător în viaţă? Să acumulezi? Să urci pe treptele ierarhiilor sociale? Ori să-ţi găseşti un sens al tău, capabil să te exprime, să-ţi afle răspunsurile la întrebările, mereu aceleaşi, de când stă scrisă istoria cât de cât civilizată a omenirii. Dar poţi să găseşti răspunsuri, când întrebările sunt puse doar într-un anume mod, pentru a-şi găsi limpezirea? Când, cum se ştie, mai bine de nouăzeci la sută din răspunsuri, se dau la întrebări puse direct de natura vie, în afara raţiunii umane? Ori poate că totul se rezumă la un schimb energetic direct, fără conceptul de întrebare şi răspuns, caracteristice mentalului uman.

Un om moare natural sau în urma unei agresiuni, a unui accident, a unei maladii. Deasupra trupului său planează norul unor sumedenii de întrebări care-şi aşteaptă un răspuns, de parcă totul s-ar petrece doar în limitele raţiunii, controlată aparent în cea mai mare măsură de om. Spionii, detectivii, medicii, familia, prietenii, iubita(ul) caută un temei raţional pentru un deces. Un vinovat şi nu întotdeauna o cauză. Caută şi dacă nu reuşesc să găsească, determină cauza, vinovatul, îl numesc şi-l pedepsesc, se răzbună. Nimic nou de mii de ani, doar că valoarea individului uman e mereu alta, după ierarhie, după celebritate, după bogăţie, toate în afara fiinţei lui reale, produse ale unui concept acceptat de societate, produse ale unor cutume.

Nimeni nu caută decât arareori cauza apariţiei pe lume a unui nou om. Poate doar geneticienii, din ce în ce mai apropiaţi prin cercetările lor de doctor Faustus, mai apropiaţi de un ceva, ca un fel de Golem, pe care nu reuşesc să-l reconstituie, să-l prindă, să-l arate lumii ca pe o creaţie a lor de laborator, să demonstreze că ei sunt cei care l-au prins pe cel mai vivace dintre spermatozoizi şi l-au implantat în cel mai fertil ovul, oferind lumii cel mai perfect exemplar uman. Vinovăţia venirii pe lume a unui nou om e pedepsită prin căsătorie, în cel mai bun caz, dacă nu şi prin complicate mecanisme alunecătoare de justiţie. Şiragul femeilor care se nasc din femei, preluându-şi chipurile şi caracterele pentru a deveni toate, într-un final, nişte soacre menopauzate, cu caracteristici masculine aprige, este nesfârşit. Când totul se petrece la nivelul cel mai de sus al unei naţiuni, cum se întâmplă de la vremurile biblice încoace, efectele sunt similare şi exemplare, regăsibile în paginile gata scrise de un înţelept cu mâna lui Dumnezeu. Cu mâna şi nu cu mintea lui, pentru că Dumnezeu e o stare ce poate determina un gest, o mişcare, şi nu un sistem de concepţii raţionale. Noi îl concepem aşa, pentru că nu ştim ghici diferenţa dintre simbolul unei pete mov ce se intersectează cu una portocalie, şi un raţionament rezumabil unui calcul matematic.