Timișoara, de Deal

Timișoara, de Deal

Cei mai vechi dintre scriitorii timișoreni știu prea bine cine e Alexandru Deal. Spre deosebire de mulți, Sandu este o formă de relief  literar absolut naturală. L-am cunoscut bine la Dulap, renumita instituție underground  a lui Bebe Costinaș, unde, se știe, naturalețea era imediat răstignită cu un singur cuvânt: Cioclule! Nu a primit niciodată acest stigmat, ceea ce înseamnă că Sandu era în deplin acord cu firescul stării de trezie, și cu cel al stării de ne. Fac o paranteză și spun că toți primeam mereu avertismente de la Bebecu (Ilie Stepan îl semiporeclise așa pe Bebe!) de felul „Nu fi cioclu!”, dar ăsta era vaccinul nostru pe-atunci, ca să o dau pe o pantă foarte contemporană. Sandu a publicat, dacă știu bine, trei romane — Nisip (1968), Lașii (1971) și Anotimpul făgăduinței (1975) — iar de prin anii 90 nu mai știu nimic despre el. Se retrăsese la Herculane și venea rarisim la Timișoara. Sau poate că nu am știut eu.

         Mi s-a făcut dor de el zilele astea când mi-am adus aminte de un proiect tembel pe care mereu îl evocam atunci când, imediat după Revoluție, ne vedeam la revista „Orizont”: să investim vreo 4-5 salarii în pantofi de sport (așa-zișii Adidași) și să îi vindem la preț dublu. Așa, în vreo 5 ani, ar fi urmat să fim milionari și să sponsorizăm „Orizontul” la greu. Proiectul ni s-a împlinit în câțiva ani, în sensul că am devenit milionari fiindcă, în urma inflației galopante, salariul se exprima deja în milioane. Din păcate, nu am cumpărat nici măcar o pereche de „Adidași”, așa că planul ăsta absolut infailibil de afaceri  rămas neatins și cine vrea să îl pună în aplicare e liber să o facă. Sper să nu se supere nici Sandu.
         Dar, dacă tot mi-am adus aminte de el, mi-ar plăcea să le reamintesc celor care caută texte despre Timișoara noastră, și aceste fraze ce (răz)bat cu o veche tahicardie urban-temeșwară în deschiderea romanului său Anotimpul făgăduinței: „Cândva, Elisabetinul, Fabricul, Kunztelepul însemnau ceva; strada Franciscanilor sau a Călugărilor Franciscani, ceea ce e totuna; Behela şi Groapa Soldatului; Cetatea şi Şase case.
Oraşul.
Vama veche, suburbiile, canalul; însemnau ceva; au trecut prin mine. Mi-au îngroşat oasele, le-au înălţat.
Iluzia unui trecut împrăştiat prin sertare. Fotografii de familie, o puzderie cenuşie, monştri mici decupaţi în felii riguroase din carnea gălbejită a vremii. Apoi casa din strada Balaş, curtea interioară pavată corect, roşu cărămiziu, o epidermă sfărâmicioasă şi umedă. Pieţe octogonale, romboidale, cişmele cu pârghie manuală, precupeţe certăreţe şi bănuitoare, Piaţa de Fân.
Dimineaţa de toamnă portocalie, cu vagi transparenţe subţiri de lumină verde, o pată sângerie este soarele atât de prietenos şi intangibil.
Platforma de sifoane se târăşte uruind, capetele buteliilor se iţesc cu voioşie, zdrăngănesc asurzitor, platforma pluteşte în tangaj anarhic spre cartierele mărginaşe ale Fabricului.
Un trecut în care ceasul bisericii sârbeşti adânceşte leneş douăsprezece percuţii tărăgănate, răguşit muzicale; acest trecut din care unghia mea desprinde pojghiţe şi, de sub falanga cuprinsă în carnea încă fragedă, de piele încă bine întinsă, apar frunţi ridate, vinete, arcade pietroase, pleoape coborâte ce închid o linişte veşnică. Straturi succesive de frunţi, umeri de aer, oase întinse care, sub atingerea repede, aprehensivă a degetelor mele, sună stins, curios.”