Când plecaseră din Ghiroda, alta le fusese înțelegerea. Peki insistase pentru fiecare amănunt, știindu-l bine pe Tie, cu apucăturile lui cu tot. Cel mai mult îl deranja așteptarea, fără rost, la care era supus cu fiecare plecare. La Lipova, ultima oară,  răbdarea îi fusese încercată peste orice măsură și îl avertizase că trebuie, neapărat, să lămurească trei lucruri. Primul, rămân ce sunt, adică prieteni și, totodată, tovarăși de drum, al doilea, el este un simplu birjar, ceea ce nu i-ar fi convenit. Sau se despart.  Tie,  niciodată altfel, direct și rece, îi răspunsese: ”Cum vrei tu. Dar ai grijă, despărțirile dor până dincolo de marginea sufletului. După un timp, când nu te mai împaci cu soarta, în zadar te întorci. Te așezi peste alte urme, pe care nu le poți ocoli, așa nevăzute cum sunt. Chiar dacă te lupți cu tine, și-n somn, cum se zice și, odată cu trecerea timpului, parcă te urmăresc mai apăsat!” ”Și atunci nici  nu ai pe cine să strigi, nu?”, îl întrebase, lămurit, Peki, lăsându-i de înțeles că îl ascultase atent și că înțelesese ce trebuia. ”Așa-i, e ca și cum ai lua o cărămidă dintr-un zid. Nu se surpă, însă golul ăsta, nu de toți trecătorii observat, într-o altă zi poate însemna mult!” ”Ce, se grăbise Peki să afle, știind că dacă-l lasă să se ducă mai departe cu discuția, oricât ar insista, Tie nu se întoarce”. ”Nu știu cum să-ți mărturisesc,  ține de simțirea fiecăruia, Peki, simțirea nu-i doar o anume stare, ci și o adunătură păcătoasă de întâmplări pe care le-a strâns omul de pe  drumurile străbătute, cu voie sau fără voie!” ”Tie, uite, simt, lasă-mă să merg până la capăt de gând, simt că e ceasul potrivit să-ți spun cât de teamă îmi este, în ultimul timp, când mă uita la tine…” ”Să nu-ți fie. Niciodată. Vezi mâna asta stângă? Cu ea i-am pedepsit pe mulți. Nu o dată pornită din furia pe care mi-o cunoști, mâna asta stângă, i-a zis înșurubând-o prin aer, are o regulă. Îmi știe toți prietenii.”  ”Nu, Tie, eu la altceva am gândit. Mi-e teamă, facem în toamnă patruzeci de ani, mai întâi eu, și anii ăștia ar trebui să-i trăiești altcumva…”  ”Nu mă purta pe drumurile din urmă. Spune-mi direct!” ”Spun. Tare îmi e că am să mor, nu mă grăbesc, când o să fie, și nu am să te vând împăcat cu  tine.”  ” Și eu m-am gândit, mai apăsător în  vremea ce abia se adună, și n-am răspunsul. Dar nici nu-l caut, o veni și singur, într-o zi, pe nesimțite, dacă trebuie să se întâmple și asta!”  ”Eu, Tie, multe temeri n-am, mă consider om cu măsură bună. Cea mai mare nedreptate pe care i-am făcut-o cuiva a fost când i-am luat măcelarului nevasta. Nici azi nu știu cine-i mai vinovat. Eu, că i-am zis să vină după mine, sau ea că…”  ”Măcelarul rămâne singurul vinovat. A vrut să se înfrupte din trup de femeie tânără! Pe tine, Peki, te poți judeca cum și cât vrei. În schimb, pe femeia care te însoțește, lăsând în urmă ce numai ea știe, oferindu-ți, nu plăcere, mă, că poftele ți le stingi mai în tot locul, ci bucuria de a o avea lângă tine, însemnă dragoste, iubire. Pentru că știe să-ți dăruiască asta și Dumnezeu o iartă!”