Mașină pentru viteze mari

Mașină pentru viteze mari

Nu mă pricep la mașini, așa că nu pot să știu ce marcă avea autoturismul prietenului și colegului meu de la radio, Hîrtog. Cert este că o astfel de mașină se remarcă imediat. E mare, lată în spate, ceva mai veche și cumpărată de ocazie. Ei, da, cu o asemenea vehicolă (nu-i spun vehicol pentru că mașină e cuvânt feminin) nu se putea să refuz o invitație la Revelionul din munți. Ar fi fost o prostie să folosești trenul, când și faptul că te legeni pe pernele confortabile poate constitui o plăcere de două ore.

Pe la patru post meridian am început cu Hîrtog șmotrul. Am primit și eu o piele de căprioară pentru lustruirea superbei albastre. Skiurile au fost și ele legate pe acoperiș, bagajele puse la spate. Ne-a ajutat Sophie, crainic important al studioului și totodată soția lui…

Ultimele case ale municipiului nostru se topiră rapid. Șoseaua penetra sub roțile noastre cu aviditate. Se auzea un ușor fâșâit, acela al copacilor care treceau asemenea zimților unei roți dințate. Realmente Hîrtog era un as al volanului.

 –Consideră, zise el, că ai numai două degete. Privește, așa se ține volanul!

Sigur, cercul acela rotund de plastic răspundea ușor comenzilor. Ideea avea totuși în sine ceva neplăcut. Șoferul se scufundase în fotoliu într-o poziție de relaxată încordare, volanul îi venea oarecum în dreptul pieptului.

–Tu vezi și altceva în afară de lună? preciză Sophia. Acum o să-mi răspundă: „Întotdeauna ai probleme cu stilul meu de a conduce!”

Am aplanat discuțiile propunând să fluierăm „Eine kleine Nachtmusik”. Eram cu toții ași în materie. Susțineam eu linia melodică principală, acompaniat pe încă două voci ce se armonizau perfect. După trei părți obosisem. Dar am realizat ceva uluitor în partea finală a piesei. O superbă parodie, căci fluieram tustrei în falset. Linia melodică principală falsă, plus armonizarea ei perfect diformă.

Am aplaudat, în timp ce mașina falsa și ea, singură, cu o sută la bord.

–În orice caz, propuse Sophia, e mai dificilă o asemenea interpretare. Căci așa cum e compus e o treabă la dispoziția tuturor. Totuși, rogu-te, mai pune mâna și pe volan. Poftim, țigară.

–Tragedia este Eskyl, Sophia și Euripide, zise Hîrtog luând țigara cu ambele mâini. „Nu Euripide, ci Eu-repede.” Și apăsă pe accelerator. Sophia își puse ochelarii de soare.

–Asta din cauza fumului din mașină.

 Se crease un ștau, o coloană lungă de autoturisme, așa că urmară palpitante acțiuni de depășire și auto-depășire, triplări etc. Hârtog urca în spatele câte unei mașini și o claxona.

–Lasă-i, să se enerveze. Așa îmi fac și ei uneori, îmi opresc în spate și mă claxonează, cu toate că-și dau seama că nu pot pleca. Claxonul e-o treabă psihologică. Cum te tratează alții, așa-i tratezi și tu pe alții, căci șoseaua e un război al nervilor.

Pentru a face pace le-am vorbit de un pasaj de pietoni de lângă Poligrafie. Acolo se circulă pe două benzi dreapta, două benzine stânga. Da, benzi. Vrei să treci, pe prima bandă ți se cedează trecerea, pășești sigur de tine, însă pe a doua vine o mașină în viteză, nedispusă să cedeze trecerea… (Credeam că fac glume, dar colegii se părea că nu înțeleg subiectul în discuție.)

Hârtog apăsa mereu acceleratorul.

–Atenție, curbă! Aplecați-vă pe dreapta! Să nu ne răsturnăm. Mașina are roțile schimbate. Astea noi sunt mai subțiri, n-avem stabilitate la viteza asta. Considerați-vă în raliu. Aplecare spre stânga, cu executare!

–De ce nu șofezi mai încet?

–Mașina asta nu e pentru viteze mici. Se strică la viteze mici, provinciale.

Ne prăbușim mereu unul peste altul. Curbele au fost luate bine. Am propus să luăm în mâini niște greutăți, pentru a avea o pondere mai mare la curbe.

„În față mașină roșie. Nu tripla!”

Eram aproape de munți. Mă prefăceam că respir deja aroma brazilor. Zăpada strălucea, îmi dădeam silința să văd skiorii. Deodată, fără avertizare, Hârtog puse o frână drastică.

–Potolul!

–Care potol? a întrebat blând, bănuitor, Sophia.

–Imensul pachet de hrană rece a rămas acasă. Și se va strica toată carnea… (Schița asta a fost scrisă într-o variantă în vremurile în care carnea era o problemă în România.)

Coborârăm. Ne aflam în comuna Zaibăr. Mi-am masat genunchii. Cei doi constatau, la portbagaj, absența mușchiulețului umplut, a salatei de beuf, a puiului grill etc. Și se însera, pe munte începea Revelionul.

–Pe mine mă duci aici la un cafe-bar, zise Sophie. Până voi vă întoarceți, îmi fac plinul de cafea pe ziua de azi. Că tot nu vom dormi la noapte.”

Nu se făcea să rămân la cafea cu Sophia, așa că mă instalai din nou lângă colegul meu pentru a face cale întoarsă o sută șaizeci de kilometri, lăsând-o pe scumpa noastră colegă să bea trei kilograme de cafea. Nu se putea să se prăpădească bunătățile casei Hîrtog, mai ales că nu știam ce „mâncarne” ne așteaptă pe Semenic. Skiurile rămaseră și ele în bar, să nu opună rezistență aerului. Ne prăvălirăm pe șosea în jos.

Of… undeva lumea făcea ski nocturn. A fost însă interesant pe șosea. Începu să ningă. Hîrtog sfida orice vizibilitate. Zburam. Am scos o sticlă de ceva, ceva votcă și după un timp savuram viteza cu care-și făcea efectul alcoolul, cântând și șuierând „Eine kleine Nachtmusik”. Acum aproape că aș fi putut trece și eu la volan, că doar ne aflam cu mult deasupra norilor. „Apasă pe acceleratorul de particule, Hârțule! Uite ce iarnă. Îngerii zboară peste tufișuri, oamenii speră, (asta n-a picat la cenzură, s-a presupus că sunt vorbe spuse la beție), totul e numai frunziș!”

Casele marelui nostru oraș frumos, un burg fost imperial reapărură. Aș fi putut rămâne acasă, să dorm, dar adormisem între timp în mașină. M-am trezit prea târziu, când Sophia urca, din comuna ei, ca o înghețată pe băț. Am dormit și în teleferic, (Pe vremea aceea încă nu era șosea până sus). Viscolea. Nu ne-am mai dus până la cabana centrală, la marele Revelion. Aveam paturi rezervate într-o cabană de lemn, era destul de târziu. Hârtog a scos din rucsac binecuvântata hrană rece, o parte a pus-o în frigider, într-o cutie de plastic și a scris pe ea cu carioca „Radioteleviziune”, ca să fie clară paternitatea ei. Când la cabana centrală, la vre-o milă distanță, au început vreo câteva focuri de artificii, am ieșit tustrei și cu ceilalți locatari afară, Hârtog a scos o sticlă de șampanie pe care eu, deja pilit de pe drumul până în oraș, am ținut s-o destup. A pocnit și numai bine s-a vărsat jumătate din „Zarea” noastră. Am băut restul din sticlă, toți trei, ne ajungea pe o măsea. Așa că în primele minute ale anului nou, Sophie a scos un vin roșu iar eu, un kil de coniac. Hârtog, după atâta abstinență s-a năpustit pe coniac și s-a făcut mangă și el, în timp ce nevastă-sa se abia își atingea fragilele buze, vopsite cu un gel antifrig, de sticla de „Egri bikaver.” Ne-am cam înghesuit, cu cheful, în paturile suprapuse. Apoi halterofilul nostru șofer a apucat paturile de fier de sus și le-a pus singur pe un interval înghesuit, ca să nu ne rostogolim în prăpastie careva, prin somn. Au mârâit ceva câțiva din cabană, dar n-avea sens să te pui cu niște redactori, mai ales că Sophie a scos propriul ei aparat de filmat, nu prea minuscul și tot trăgea secvențe. Vom dormi tustrei jos, cu Sophie la mijloc. Mai nasol ar fi fost dacă ne-am fi trezit să facem un pipi, afară, în troiene, făcându-ne loc printre pături. Mai ales că rămase aprins doar un beculeț minuscul, de am devenit cu toții niște umbre.

Eu am plecat primul în pat. Prin cabană, în semiîntuneric se auzeau ceva paturi scârțâind, fără jenă. Că erau bărbați și femei.

A doua zi ne-am dat puțin pe pârtia pentru începători, când trebui din nou să urcăm în mașină. Era o șosea cu polei, graseiam pe serpentine, ocheam poduri înguste, trăgeam tangente la curbe lipsite de borne de șosea. Mașina nu-și permitea viteze mici.

–Vasăzică ne aflăm deja în anul viitor”, zisei, pe când ne găseam în epicentrul orașului nostru de reședință. (Contribuția mea la benzină fu de 50 la sută). Este minunat să inhalezi, fie doar și pentru o oră, aer de munte.

(Din volumul în pregătire „Mânecă la marginea șoselei”)