Mândru

Mândru

Din cei nouă fii ai bunicului Șerban, doi dintre ei au purtat numele de Ion. Ca să-i deosebească, bunicul Șerban l-a „botezat” pe Ion cel mic cu numele de Onu. Așa l-a știut o lume întreagă: „Onu al Mitriței, de pe ulița morii”.  Un om de poveste. El m-a învățat cum să țin hățurile în mână, cum să trag cu coasa, cum să mulg vaca or cum să ascult pepenii cu urechea, cum să-mi oblojesc o tăietură cu secera să nu se obrintească. În puținele clipe de răgaz ne povestea. Câte-n lună și-n stele! Îi plăcea să se laude că a fost spălat într-o albie alături de… Ștefan cel Mare, dar  la 500 de ani diferență! Știa el ce știa: domnitorul moldav se născuse în 1433 iar el venise  pe lume în 1933. De-asta citise, cred, cam tot ce știu și eu despre Ștefan. Nu uita să ne bage în cap că a purtat 44 de bătălii, că a  pierdut două și că moartea i s-a tras, după 71 de ani de viață, la 2 iulie 1504, de la o rană veche,  căpătată la asediul Chiliei.

 Ce n-a mai apucat nenea Onu să ne spună: că și el s-a stins din viață, tot la 71 de ani și tot în aceeași zi, 2 iulie 2004, fix peste 500 de ani… Ca să vezi cum se leagă destinul lui nenea Onu de cel al Domnului Ștefan pe care l-a adulat toată viața! Lui nenea Onu i-au plăcut caii. Despre caii lui este vorba și în povestirea următoare:

… Bătrân, costeliv, supus, cu ochi apoși, indiferenți, fără de nărav – așa mi-l am și acum întipărit în minte pe Breazu, mârțoaga din hăisa înhămată la căruță de nea  Onu, când a intrat în colectiva  din Mărtineștii noștri pe la mijlocul anilor 1950. Tractorista, iepușoara care se opintea în  ceala, abia-și mai trăgea sufletul. Cu  exemplarele astea de ocazie începu nea Onu să plece la treburile câmpului, până într-o bună zi când, în urma unui ordin venit de sus, caii au fost trimiși la tăiere, aruncați în cazane, facuți supă și  introduși în meniul zilnic al porcilor. Nu mai era nevoie de cai, susțineau diriguitorii de-atunci, tractoarele  vor  prelua povara muncii lor. Aiurea, de vreme ce nea Onu se căpătui, de-a doua zi chiar, cu doi noateni  fățoși dar nărăvași până la fățărnicie. Își pusese în cap să scoată cai din ei, doar facuse armata la cavalerie la Oradia Mare, ori pentru asta nu mai putea întârzia. Cu Călina, o iepușoară cu încălțări la picioare ca de domnișoară de pension, lucrurile mai mergeau cum mai mergeau, dovadă că noi, cei mici  stăteam la rând s-o încălecăm, ba chiar puteam  singuri s-o înhămăm. Cu Mândru, însă, mai avea, oho!, de furcă, nu glumă. Calul ăsta, cu părul negru smolit, cu o stea albă în frunte, de ziceai că-i stema țării își purta cu mândrie dar și cu trufie numele. „Ho, cu tata, Mândrule! U-șu-rel, te fac eu să-mi mănânci din palmă”- îi vorbea , de sus, nea Onu, pe când îi aranja căpițeaua.

 Într-o zi, pe când ieșeam din oborul colectivei pe poarta dinspre bunicu` Stoian, nea Onu, după ce struni caii din hățuri, opri  și sări din căruță. Îl deshămă pe Mândru, îl bușumă bine cu un șomoiog de paie, și, dintr-un salt, i se aruncă în spinare. Surprins, sfornăind, Mândru se încontră pe picioarele de dinapoi. Făcu asta de vreo câteva ori, după care căzu în genunchi. Nea Onu trase cu putere de frâul ce dirija zăbala. Înspumat, Mândru se opinti și o rupse la fugă, lăsând în urmă un norișor de praf zvârlind din copite.  Până la Puțu-sec  încercă să se descotorosească de cel care îndrăznise să i se urce în spate. Nea Onu se ținea strâns, căciula-i sărise cât-colo, picioarele-i încordate încolăceau burta animalului, în timp ce Mândru o ținea p-a lui, gonind nebunește. Deodată, de ziceai că a stat Crivățul dinspre Arcaciul Bordeascăi, galopul acela haotic se limpezi. Mândru schimbă registrul dând galopul dezordonat pe un trap ca de vedetă de  hipodrom. Când au ajuns la noi, și calul  și călărețul erau lac de apă. Pe fața lui nea Onu se  scurgea   oboseală  amestecată cu   liniște; în ochii lui Mândru citeam frustrare, dar și un semn, ca  o batistă albă, de capitulare și supunere.

Nea Onu reușise să ni-l dea pe brazdă pe Mândru! „Hai, Niculae, încalecă !”. „Hai, Lică, și tu!”- îmi ordonă nea Onu, după ce Neculai, mândrul băiat al lui nea Onu își făcu apariția de pe „zotelnic” viu și nevătămat.

 Atâta ne-a fost! Doamne, cum mai băteam, apoi, drumurile și câmpurile călări.  Cel mai mult, nouă, dar și cailor, ne plăcea prin iulie-august, când dupăamiezile se perpeleau în tingirea verii, iar noi o luam la galop spre Malu` Negru, bulboana de pe Râmnic. Îi îmbăiam ca de nuntă! Când începea  școala, jinduiam  împreună. Noi, după libertatea care acum ne era impusă de dom` Matei și dom` Călugăriță, ei, caii, după  dorul nostru. Așteptam sfârșitul de săptămână ca pe oalele de moși. De  la  o duminică a  revederii dintr-un septembrie văratic  m-am ales cu o întâmplare-lecție, demnă de rememorat: la unul din galopuri prin Pădurea mică, Mândru a dat cu mine de pământ de-am văzut stele verzi, fugind în pădure. Dispăruse! Ce mă fac? – mi-am zis. Am intrat în desiș și am început să vorbesc încet, rugându-l să vină. În liniștea pădurii am auzit șoaptele frunzelor, ale copacilor, ale unei ramuri frânte sub copitele unui cal. Minune! Mândru se întorcea către mine, cu capul plecat, vinovat, parcă vrând să-mi spună că –  de! – e  și el om, și, ca tot omu` s-a speriat de-o lighioană. L-am încălecat și mi-am zis că el mi-auzise glasul. Ce a urmat,  mai apoi, între noi s-a bazat numai pe dialog în șoaptă.

…Pe Mândru l-am pierdut într-o seară rece de noiembrie. Pe când mă întorceam de la „coperativa” lui nea Ion Țifescu, prin dreptul  casei lui nenea Dică Matei  în șușa – lume  multă. O motocicletă, a  vărului Dobrică intrase în plin în caii lu` nea Onu.

 Mândru zăcea pe asfalt într-o poziție grotescă, cu picioarele schilodite. Din gură, în lungul zăbalei  se prelingea o șuviță sângerie.  De undeva, din piept, țâșnind cu putere, un gâlgâit roșu năclăia șușaua. Ochii, rotunzi și luminoși cândva, erau acum ca două  bile de  sticlă pâclată. M-am aplecat și l-am mângâiat pe coama-i bogată. Doamne, mi s-a părut?  Mândru încă mai răsufla? Cuprins de spasme se chirci, cerșindu-mi parcă ajutor.  Mușchii și limba i se zbătură într-un tremur prelung, ca un nechezat mut de adio, iar pieptul îi ințepeni pentru totdeauna. Capul căzut în balta de sânge  încremeni.

Tresării atunci când două lacrimi se rostogoliră pe căpăstrul bătut în bănuți de alamă. Erau lacrimile mele!”

Apă rece. Și limpede…

Nea Florică, mare amator de remi. Tot „Monumentu”-l cunoaște. Apare primul pe alee, cu  pietrele sub braț. În urma lui, la un pas, niciodată în rând cu el, un bătrânel cocârjat, scuipându-și bojocii de-atâta tușitură după țigara ce doar a aruncat-o,  se târâie gâfâind cu o plasă în care ține o pistelcă  lustruită de-atâta joc:

– Care te-a-mbrăcat, cumnate! Nu te-o pune dracu s-o mierlești, că n-am bani nici de-un pahar cu apă!

 Ajunși la masa din beton, aruncă țoala ca pe un prostovol, o netezește cu palmele-i zgrunțuroase și se apucă de amestecat pietrele. În așteptarea partenerilor,  bătrânelul dispare. Când se întoarce după un sfert de ceas, jocul e în toi. El își vede de-ale lui:  desface o sticlă cu bere,  o tranzvazează  într-o  halbă, cu grijă ca gulerul să nu dea pe dinafară. O așază apoi în fața lui nea Florică, după care, asemenea unui câine credincios, se  postează în spatele acestuia. Nu scoate un cuvânt.

… Florică, băiat finuț, „zburat” pe ulița ce străjuiește calea ferată din marginea  cartierului Radu Negru, e astăzi, duminică, mai fără astâmpăr ca oricând. Abia așteaptă să se întâlnească cu Steluța. Săptămâna trecută, după ce și-au dat întâlnire la ceas, au coborât pe Regală, până la „Popular”. Procurase bilete din vreme la „O floare și doi grădinari”.  A plâns Steluța lui ca după mort.  S-au urcat în tramvaiul de Brăilița și a „răsturnat-o” în poartă la mamă-sa, așa cum îi promisese: curată pahar și nemozolită. Atât i-ar fi trebuit!

Fratele Steluței, de peste gard, îl studie din cap până-n picioare. Îi ceru o țigară. Și-ncă una.

 – Gura! Ciocu mic! Aicea calci pe halca mea de avere! Care te-a-mbrăcat!

 Știa Florică ce știa: ăi din Radu Negru erau rivalii de moarte ai ălora din Brăilița. Din pricina asta, la plecarea de-acasă, Florică nu-și legase cuțitul la ciorap, de teamă să nu facă vreo prostie.

Azi n-a mai dus-o la film. S-au așezat la o masă, sub umbrar, la „Arion Ciuplea”, unde au comandat câte patru mici și o bere. Au coborât, apoi, Vadul Danubiului,  ținând agale tăietura falezei Dunării până la siloz. Într-amurg au luat-o cătinel spre Brăilița.

La colțul uliței, fratele Steluței juca de zor barbut cu alți patru tovarăși de halcă.  Îl salutară pe Florică, așa, ca pe unul de-al lor, invitându-l să intre în joc. N-avea bani mulți pe el. Pierdu mai mult de bunăvoie, neuitând să-și oprească un ban de tramvai. Apoi, dădu să plece, când, dintr-odată se văzu înconjurat de cei cu care se încinsese la babaroase. Îl trecură toate apele.

 – Și zi, măi, Florică, așa-i că-ți place pe ulița noastră?, îl înțepă fratele Steluței.

 – Nu zic nu, de ce-aș zice?, îngâimă Florică, intuind ce-l așteaptă.

 – Da, dacă-ți place  pe la noi, ia de bea și tu o cană cu apă, să  vezi ce limpede și rece îi.

  Unul dintre ei îi întinse o cană de tablă cu smalțul sărit, legată cu lanț  de cișmeaua din apropiere. Bău,  chiar că-i era sete după micii de peste zi.

– Bună? 

– Bună! răspunse Florică.

 – Atunci, care te-a-mbrăcat,  ia mai ia de bea una, să vezi ce te întărește!

 Cu chiu cu vai mai goli o cană.

– Ai văzut? Apă ca a noastră mai rar găsești. Ia, de mai ia una!

 Florică luă cana plină făcându-se că o duce la gură. Dădu roată cu ochii primprejur și, când îi veni bine o aruncă în fața celui care-l servise. Ceilalți, zburătăciți, s-au ferit din calea lui. A zbughit-o  dintre ei ca din pușcă. Tot într-o goană a ținut-o până în capul uliței simțind în ceafă răsuflarea barbugiilor, în mâinile cărora sticleau tăișurile șundelelor.  A tropăit pe calea ferată până la gară  mai dihai  decât un cal ce băuse un uluc cu apă.

În următoarea duminică, Florică, îmbrăcat la patru ace, cu un tort într-o mână cumpărat de la cofetăria doamnei Capsali și cu un buchet de trandafiri în cealaltă, a bătut la poarta Steluței. A cerut-o de nevastă. Nunta au tocmit-o la salon, „La saivane”, în Radu Negru.

Cum altfel, fratele Steluței, cavaler de onoare! La masă, un chelner a stat în spatele lui toată noaptea. Cum se golea paharul cu apă, chelnerul îl umplea imediat:

– Din partea lui domn ginerică, pentru cumnatul, să trăiască, să mai dea!

Florică, alături de el înălța complice paharul, urându-i sănătate.

  Mai pe după cântatul cocoșilor, se apropie de el bătându-l pe umăr,  îmbunat:

 – Hai, treacă de la mine, hai, să cinstim și noi o bere. Două halbe la băiatu! Una pentru mine, una pentru cumnatu!

 Într-o clipită, chelnerul se execută. Ciocniră halbele. Cumnatul, închizând ochii se repezi ducând halba la gură. De când aștepta! Florică îl privi cum se schimonosește, aruncându-i de sus:

– Așa-i că n-ai pus pe limbă apă rece și limpede așa cum e la puțul meu dintre cireși?  Să vezi ce te întărește. Ciocu mic! Care te-a-mbrăcat!

După care, în timp ce deja se prinse în horă, făcu semn chelnerului:

–  Mai toarnă!