Să vezi cadavrul cuiva după cinci minute de când ai împărtăşit amintiri cu acel corp e la fel de bulversant ca explicaţiile pe care trebuie să le dai unor poliţişti nervoşi că nu l-ai ucis tu. Norocul meu că Elle era o avocată cu mult aplomb şi m-a scos destul de repede din întrebările lor. Până la urmă, orice persoană rezonabilă putea să înţeleagă imediat că nu aveam vreo vină în cumplita soartă pe care o avusese sărmana mea mătuşă. Când am ajuns înapoi în apartamentul lui Elle nici nu îmi amintesc cum am adormit…

M-a trezit o rază de soare care trecea printre frunzele teiului din faţa clădirii. Apărea şi dispărea dintre frunzele bogate parcă intenţionat şicanându-mă.

Din sufragerie am auzit zgomotul slab al unei ceşti. Elle tocmai terminase cafeaua a cărei aromă se insinua prin uşa neînchisă complet. M-am întins ca în copilărie şi m-am ridicat cu stomacul dorindu-şi un croissant şi o cafea neagră şi amară.

– Frumosul adormit, comentă ea zâmbind din spatele ceştii mari.

Bunică-mea, italiancă din tată în fiu, ar fi pufnit iritată pentru sfertul de litru de cafea pe care îl savura: pentru ea, cafeaua nu putea ajunge pentru mai mult de trei înghiţituri scurte.

I-am adunat părul în coc şi am mângâiat-o pe gât:

– După o asemenea aventură, mă mir că m-am trezit.

Pe masă, într-o parte, era plicul pe care mi-l dăduse ieri bătrâna.

– Ce e înăuntru? am întrebat-o curios.

– Eşti mai nerăbdător decât o femeie. Eu m-am abţinut să îl deschid.

Era cât pe ce să îi spun că voia doar să facă pe tipa de treabă, peste câteva luni de convieţuit împreună l-ar fi deschis fără vreo reţinere. Totuşi, chiar dacă eram încă adormit, am reuşit să mă abţin.

L-am luat eu şi am rupt grăbit marginea plicului. Nu aveam vreodată răbdarea de a tăia cu graţie marginea, aşa cum se întâmplă în filmele americane chiar dacă tensiunea momentului este maximă.

Erau două chei, una mai mică şi cealaltă care părea de la o poartă veche. Aceasta din urmă avea agăţată o etichetă pe care scria de mână „Millenium 3”. Nimic altceva.

– Îţi spune ceva adresa asta? am întrebat-o gândindu-mă că trebuie musai să fie din Timişoara.

– Avem o Piaţă Millenium în cartierul Fabric.

Am tastat cu greu pe telefon adresa şi mi-a arătat o casă ciudată, cu o faţadă înghesuită între două clădiri impunătoare, şi o poartă exagerat de mare pentru micimea ei.

– Da, asta e, am locuit pe acolo în copilărie. E Piaţa Millenium, denumită aşa după biserica din mijlocul său. Mi se părea o casă de hobbit, micuţă, chiar dacă nu avea rotunjimile căsuţei lui Frodo.

Rămase cu privirile pierdute în negura cănii de cafea.

– Din Piaţa Traian şi până în parcul din faţa sinagogii era lumea noastră magică. În spatele clădirilor de aici sunt grădini. Sau, uneori, alte clădiri, mai mici. Am descoperit chiar o intrare într-un tunel pe care nu am mai apucat să îl explorăm. Odată ce deschizi porţile vechi ale palatelor de aici, te trezeşti într-o altă lume. De fapt, Fabricul e o altă lume. Sau, poate, e locul în care se întâlnesc mai multe lumi. E simbolul acestei părţi de Europă. Când eram mică şi mai întâlneam oameni din Fabricul acela, demult dispărut, erau după-amieze în care visam că mă plimb pe străzile acelea înainte de război sau chiar înainte de primul război…

Mă strecuram printre trăsuri şi mă adăposteam sub marchizele vreunei prăvălii. Un negustor evreu îi explica unei doamne cât de mult vor ţine aşternuturile pe care le va coase din pânza lui. Vorbeau o română ciudată. Câteodată mă strecuram într-un restaurant şi mă piteam în vreun cotlon de unde ascultam discuţiile muşteriilor. Cum nu erau profesorii ori medicii din Cetate, cartierul austriac, unde prânzeau notabilităţile oraşului, auzeam vorbe care nu erau spuse pentru urechile unei fetiţe. Se vorbea ungureşte, sârbeşte, chiar ţigăneşte. Îmi plăcea mult cum vorbea câte un grec româneşte cu acel accent peltic. Odată am ascultat cum un soldat austriac îi promitea unui codoş gras şi cu ceafa încreţită de la rândurile de grăsime un teanc de coroane dacă îl mai ajuta să o întâlnească într-o seară pe oacheşa care îi însângerase inima. 

Marfă de contrabandă, femei care îşi vindeau dragostea trupului pentru un pumn de florini, meşteşugari serioşi cu mâna mereu pipăindu-şi brăcinarele doldora de bănet, negustori care îşi lăudau marfa în atâtea limbi câte auzi şi în bazarul Alepului.

Eram o puştoaică plină de imaginaţie. Cândva o să scriu şi eu o carte despre copilăria mea de acolo. Deşi unele amintiri sunt greu de povestit…

Intuiţia îmi spune că tu o să mă porţi într-o altă aventură.

Zâmbea şmechereşte.

– Hai să mâncăm ceva, să ne îmbrăcăm ca doi eroi din filmele americane şi să vedem ce e cu locaţia asta. Avocata şi suspectul de crimă.

Cine nu ar s-ar duce să vadă locul pe care i-l dezvăluia plicul pentru care bătrâna cochetă poate că îşi dăduse viaţa? Mai ales însoţit de o doamnă precum Ella. Eram surescitat că nici nu mai aveam nevoie de cafea. Totuşi, am băut-o rapid, îndulcită cu două din croissantele care parfumau bucătăria. Obicei italian, puţin dulce la micul dejun: un popor sănătos care îşi începe ziua cu zahăr nesănătos.

Maşina opri în faţa casei pe care o văzusem pe google, la umbra unui copac bătrân. Avea o poartă dublă exagerat de mare pentru faţada sa micuţă. Mai gândisem asta o dată.

Piaţa era dominată de marea biserică. Părea un uriaş într-o lume de construcţii pitice. Citisem în grabă că fusese consacrată la 1901, dar mi se părea un edificiu ridicat de constructori de la sfârşitul Evului Mediu, cu ziduri puternice, sprijinite de contraforturi zdravene. mă atrăgea mai mult decât curiozitatea de a intra în acea locuinţă a bunicului controversat.

Trebuia să o fi sunat deja pe mama pentru a-mi lămuri controversele acestea privitoare la bunicul.

– Aici e, dă-mi cheia! îmi ceru Elle care probabil stătea cu mâna întinsă către mine de ceva vreme. 

Nişte copii se jucau cu o minge roşie în faţa bisericii. În rest, zona era momentan pustie, deşi piaţa era străbătută de linii de tramvai.

Poarta se deschise încet, împinsă timid de Elle. Ne găseam într-un gang pavat cu piatră la capătul căruia se arăta o curte însorită, strâmtă la fel ca şi clădirea, dar lungă. În capătul ei, un garaj tot din piatră zidită, fără uşă, ce lăsa la vedere o Simca vişinie, îmi atrase imediat atenţia.

Elle deschise uşa casei cu un scârţâit care dovedea că nimeni nu se mai atinsese de ea demult.

– Oare ţi-a lăsat vreo comoară bunicul tău misterios? mă întrebă Elle intrând cu sfială, de parcă ar fi săvârşit o impietate.

Pe mine, însă, mă interesa acea maşină cu faruri rotunde şi bonomă ca o bunicuţă. Îmi plăcuse de când mă ştiu acel model de Simca. Păcat că marca dispăruse.

Aşa că am lăsat-o pe Elle şi am traversat curtea. Frunzele căzute din cei doi salcâmi  în toamna trecută nu mai fuseseră adunate de pe dalele cenuşii, aşa că locul părea de un romantism întunecat. De unde era atât de mult soare în curtea asta înconjurată de zidurile înalte şi lipsite de ferestre ale caselor din jur?

Simca era acoperită de un strat fin de praf. Acoperişul era mult mai ieşit decât ea, aşa că nu o putea atinge vreo picătură de ploaie. Mi se părea că avea figura unui bunic liniştit, un pic obosit, dar gata oricând să spună o poveste fascinantă. Dacă ar fi putut să zâmbească, probabil ar fi fost un papă al maşinilor, o apariţie surprinzătoare şi şarmantă, asemeni Părintelui Francesco.

Aveam vreo opt ani când văzusem prima dată un asemenea model, în foarte rarele vizite pe care  le făcusem bunicului din partea tatei. Părea oarecum stingheră printre scumpele autoturisme luxoase, cu forme epatante şi nume răsunătoare, deşi se găsea în chiar mijlocul garajului imens. O maşinuţă ca multe alte mii care forfotiseră pe drumurile Europei în anii ’60, fără a ieşi în vreun fel în comun. O maşină care te făcea să o îndrăgeşti de la prima vedere tocmai pentru simplitatea sa.

– Nu eşti curios să vedem ce surprize ne rezervă casa asta? mă întrebă Elle trăgându-mă de mânecă fiindcă de-abia acest gest al ei mă făcuse să îmi dau seama că mă strigase de câteva ori.

– Ba da. Numai că am impresia…  certitudinea că această Simca este aici pentru mine.

– Spui asta fiindcă nu ai văzut tablourile şi relicvele care împodobesc încăperile. Deşi mă pricep la antichităţi, nu am mai întâlnit o asemenea colecţie.

– Cu siguranţă! Dar, spune-mi ce caută o asemena maşinuţă banală în casa unui asemenea colecţionar?

– Poate semnifica ceva pentru el. O aducere-aminte?

– Şi pentru mine reprezintă ceva, am spus deschizând portiera.

M-am cufundat în scaunul moale. Cheile erau în contact.

Pe scaunul din dreapta era o mapă elegantă, aşa cum mai văzusem prin cabinetele ministeriale din peliculele de epocă. Nu avea o capsă care sa îmi permită să o deschid, ci un mecanism aproape invizibil făcut parcă pentru o persoană calmă şi obişnuită cu lucruri sofisticate.

– Bunică-tu ăsta cred că era o persoană nemaipomenită, zise Elle din spatele meu. Îmi miroase a ceva loje masonice…

– Gândeşte-te că până ieri ştiam că murise cu vreo trei decenii în urmă.

Erau acolo actele maşinii, dar şi un contract de vânzare scris în italiană.

„Antonio Buondelmonti vende a Nicolae Matei…”

Antonio Buondelmonti era bunicul tatei! Adică cei doi bunici ai mei se cunoşteau?!

Această Simca era acea Simca de care mă îndrăgostissem în copilărie.

Parcă intrasem într-o carte a lui Dan Brown sau Igor Bergler, că tot e timişorean cel din urmă.

O ameţeală bruscă m-a făcut să închid ochii. Aveam impresia că, atunci când îi voi deschide, voi reveni în lumea reală, unde nu existau asemenea puneri în scenă pe care nu le pricepeam.

Elle înconjurase automobilul şi se aşezase curioasă pe scaunul din dreapta.

În mapa aceea mai era o ceva: „harta turistică a României”.

Am desfăcut-o precipitat. Ce putea să îmi descopere o banală hartă? Am privit-o cu atenţie, nu era nimic.

Un ac înţepă harta.

– Era pe bord, spuse Elle. L-am înfipt în locul în care era o cruce făcută cu stiloul pe spatele ei. Unde am nimerit? O fi vreun tunel dacic din Bucegi? glumi ea.

Vârful subţire şi ascuţit era înfipt în chiar „d”-ul din oraşul Radna.

– Un ceas de mers până acolo, zise ea.

– Ce e acolo?

– O mănăstire superbă, un pod de care a scris Slavici, un bazar turcesc neapreciat şi o cetate medievală deasupra Mureşului. Destul de multe vestigii adunate laolaltă pentru ţara noastră.

– Atunci mergem într-acolo!

– Chiar nu vrei să vezi casa?

– Sunt convins că e fabuloasă, dar poate să mai aştepte. Nu ţi se pare că maşinuţa asta ne aştepta pe noi.

– Pe tine, băiete! Pe mine mă aşteaptă comorile dinăuntru. Cum o să ieşim de aici?

– Pe poarta aceea strâmtă, aşa cum a intrat.

Mi-am amintit de un verset din Biblie despre poarta cea strâmtă.

– Ai grijă să nu o laşi fără oglinzi. E la fel de drăguţă ca tine, ar fi păcat să păţească o asemenea sluţire. 

Oare de ce ar fi pornit maşina aceea veche din curtea în care nimeni nu mai intrase de aproape un an? Mâna mea strângea cheia cu emoţie: habar nu aveam de ce ştiam că, dacă o învârteam şi motorul va începe să toarcă, voi porni într-o aventură care se arată o dată în viaţă şi pentru care nu eşti niciodată pregătit. Voiam oare să o apuc pe un drum care va schimba totul?

Elle deschisese deja poarta.