Toate la vremea lor

Toate la vremea lor

Se înstăpânise, nu de multă vreme, această modă culturală şi de mare folos, pentru unii, mai ales pentru aceia care, prin chemare, erau încaternaţi de munca lor în locuri închise, mişcarea fiind un mod de învârtoşare corporală.

*

Toate ale lumii mergeau în cursul lor, în valuri de armonie, când, de pe gheaţă, se răzleţise şi ieşise o copilă ce alunecase până atuncea singură, unde-i mirase pe privitori cu dibăcia sa.

Fără a-şi desprinde chinuitoarele arme cu care-şi osândise picioarele, dorise să treacă dincolo de cărare, fără să ia-n seamă braţul întins al unui bine-voitor.

Atunci, ca scăpaţi pe gura unui tun, mai mult zburând şi sfârtecând aerul, bulucind trecătorii pe margine, nişte cai parcă însălbăticiţi şi-o sanie stricată, săltând după ei, aproape goliră cărarea. Zvoanele-clopoţei, ce nu cu multă vreme în urmă păreau că sună ca nişte picuri de argint pentru privitori, şi caii ca de expoziţie, ţinuţi în buiestru de-o mâna fă-ră de îndemână, acum erau o ameninţare pentru a-ceia care încă nu se dezmeticiră la vreme să se de-ie-n lături din faţa năvalnicei alergări.

Tânăra confuzată, rămasă la jumătatea drumului, aproape că fu gata să le intre sub copite dobitoacelor nărăvite la alergare, când, dintr-un grup ofiţeri, un bărbat le sări în faţă armăsarilor, oprin-du-i în loc, şi-o trase la o parte pe victima ameţită de zăpăceală.

*

Se uitase repede păţania, odată ce eroul, ridicând pălăria, dispăru printre alte siluete, fără a-i da copilei vreun prilej de mulţumiri, de parcă ar fi făcut o faptă de neluat în seamă.

Cu portretul lui în minte, de bărbat nobil, curajos, dar cu un caracter fălos ce nu voia să pri-mească recunoştinţa unei fiinţe cum era ea, încă spăimântată, ajunse acasă la o prietenă de-a maică-si, şi aceea din Lugoj.

De cum deschise uşa şi pătrunse, îl văzu pe Iulică, unchiul său, că se ridică de lângă un tânăr ce răsfoia distrat un jurnal, hotărât s-o întâmpine. 

— Ce surprindere! Ce-i cu tine, Milie dragă? De ce tremuri? Sau mi se pare mie? O fi de frig… se linişti singur. Frate Nanu, aide de-o cunoaşte pe nepoata mea…

Strecurându-se printre pe cei doi musafiri ai săi mai devreme sosiţi, gazda, Ersilia, veni şi ea s-o primească pe fată, c-o ocrotitoare atenţie.

Frumoasă ca o cadră, chiar dacă încărunţirea prea devreme o cercase şi-o marcase cu o asprime la fel de timpurie, Ersilia privea lumea cu nişte ochi de  culoare închisă, adumbriţi de gene lungi, dar de-o strălucire aproape sălbatecă, fără însă să i-o poţi repede defini, că se schimba în alte forme şi nuanţe, în raport de cum cădea lumina.Buzele roşii şi pline, în alt fel se rotunjau decât la alte femei când rosteau orice fel de cuvinte şi deasupră le desemnase Dumnezeu-pictor, în haşur, un pufişor fin, ca de persecă.

Dar şi natura — şi asta contase la alegerea avocatului Botean când se hotărâse să se adune la casa lui — o zidise şi c-o talie de mijloc, cu forme împlinite, şi cu picioare şi mâini ca de copil, aşa că ea se putea-mbrăca cu uşurinţă din toate galanta-rele.

În rânduiala prezentării, Milia descoperi în amicul lui Iulică pe junele ce-o redase liniştirii de la acel incident nu demult trăit.

În palma lui, chiar dacă uitătura-i părea să nu aibă vreun interes pentru fiinţa ei, mişcarea cu afect îi dete fetei o altfel de căldură, de-i tresări inima şi-i învăpăie boiul.

*

În mintea-i el locuia demult, poposit din po-veştile studenţilor din junimea academică, veniţi la ei în vizite, după ce-şi făcuseră drum întâiaşi dată cu Iulică, apoi să-l consulteze pe domnul învăţător în multele probleme dilematice sau, după o vreme, ca obişnuiţi ai casei, fieştecare singur, când aveau treabă într-acolo.

Auzise şi el de copila nu foarte frumoasă, dar  deşteaptă şi care promitea a fi aşezată la ani maturi, ce încă n-o trezise din naturelul ei închis nici unul din tinerii intraţi în primitorul lor cămin.

Purtarea lui din ăst moment — privind-o pe furiş — era potrivită de minune cu mândria, cu nepăsarea şi cu modul în care împiedicase, nu demult timp, pericolul prin care trecuse Milia.

— Plăcere am, domnişorică dragă, uite prin bunăvoinţa prietenului Iulică, să te cunosc şi să te aflu o fiinţă încântătoare… Păcat… păţania… s-o dăm uitării… nici nu pomenii, aici, crede-mă, din grijă să nu afle mama dumitale, de ce era să ţi se-ntâmple, îi şopti.

— Mulţumesc, domnule! Zicând astea, fetei i se umplură ochii de lacrime, aducându-şi aminte de înfricarea prin care trecuse.

Iulică, cu puterea lui de a abate atenţiunea de la lucruri grave, ştiind povestea — căci cei doi se întâlniseră în colţul pieţii şi apoi o porniseră încoa-ce —, înfiripă şi reuşi să însufleţească una din acele vesele conversări, iar după scurtă vreme chipul copilei se lumină de-un senin surâs.

*

Ceaţa fumurie, adusă de ninsoare, prevesti lăsarea serii. Musafirii, simţindu-se bine, abia de-şi dădură seama că orele se duceau în voia lor spre noapte. Aici era cald. Din pocalul rubiniu se răspândea aroma vinului, înmiresmat cu cuişoare, iar domnul advocat Botean, mai coptul soţ al Ersiliei, întors de la barou, îi tot îndemna să se încălzească cu câte o ulcică pentru drumul spre Cetate. Cum el nu avea dezlegare pe de-a rândul la licori euforice tari, cu toate că nu se întrelăsa nici beutura asta ce, în concepţia doftorilor, era aliment de reconfortare şi întărire, se folosea de prilejuri din astea în care putea, fără stinghereală din partea Ersiliei, să deguste lacrime de strugure din viţă veche de la Sânnicolau.

Îi mai plăcea domniei sale, când avea cinstea să-i calce pragul musafiri, mai ales din cei ce ve-neau cu nutrient de-acasă —din aceia, mai rar, e drept! —, să guste, alăturea de vin, preparat de soaţa sa — cumpărase de curând cea mai nouă carte de bucate a bucătăriei române, franceze, germane şi maghiare —, după ceva reţete vechi, peşte la tingire, cu undelemn, sare, piper, cuişoare, coji de naramză, ierburi şi ceapă tocată, apă cât trebuia, şi aguridă, puţintică, sau oţet de vin, şi când le turna în blide, punea, pentru un gust şi mai aparte, scorţişoară pisată.

Domnul Papuc, de pământ din Bucovina, coleg de-al dumisale la bară, ceva mai larg la pungă, aducea raci, cine ştie unde descoperiţi, şi-i fierbea chiar el în apă sărată, apoi le tăia gâturile în bucăţi mai groşcioare şi-i punea într-o tingire sau în oală zmălţuită, cu untdelemn, pe dedesupt cu felii de pâine, ierburi mărunţite şi puţintea ceapă tocată, dresuri, apă şi agres, şi-i fierbea, după care presăra scorţişoară. Ăst fel de bucate îi plăceau la nebunie şi advocatului Botean.

La demâncarea din melci, gusturile lor se despărţeau. Erau mucioşi şi domnului advocat, gazda cum ar veni, i se făcea un picuţ greaţă, dar îşi învingea pornirea şi gusta până la urmă, dându-i musafirului dreptate că n-aveau preţ!

Îi lua ceva timp oaspetului regularea lor, că-i da-n undă, după ce-i spăla bine, de tină, cu apă cal-dă, şi când erau opăriţi îi scotea cu undreaua din coajele lor şi-i freca cu sare multă, până lăsau toate balele ce le-aveau, şi-i mai limpezea apoi în câteva rânduri de apă călâie.

Urma prepararea în tingire, puindu-le untdelemn, piper, sare, scorţişoară, şofran, verdeţuri tocate, aguridă — de era vremea ei — sau zeamă de lemone şi apă, cât să-i acopere de două deşte. Astupând vasul cu capac, se înfierbeau şi când îi aducea servitoarea la masă erau un deliciu; se topeau în gură ca untul.

Şi toate astea, ca pretext pentru câteva uiege cu sângele Domnului, mai ales la vremea culesului, pe care el îl modela ca pe un aluat, şi din rampaş năzuros îl îndupleca să devie ascultător ca un armăsar sălbatec pe care s-a pus şaua.

De astă dată, Ersilia îi ademenise pe tinerii săi oaspeţi spre şedere mai îndelungă, care să-i mai alunge urâtul, sau poate să-l aibă în preajmă mai mult pe Iulică — aşa cum se spunea în şoaptă! —, cu nişte pogace cu jumeri, calde, şi ei se îndemna-seră până ce se golise pomiera.

Avocatul, parcă trezit din reverii, le zise:

— Stimaţi oaspeţi, nu grăbiţi plecarea, că ne îndureraţi… Dacă n-aţi văzut o minune, atunci fiţi atenţi!

—Vreo arătare pe cer? întrebă Nanu.

— Ba nu, soaţa mea!

— Şi ea e frumoasă ca o stea, dar e adesea şi  ca luna cea încercănată cu nouri…, adăugă Iulică privind-o pe Ersilia ca şi când ar fi vrut să-i dea o notă spre a o urca pe piedestalul aleselor la frumuseţe. Aşa se vedea în uitătura lui.

— Nu doar poeţii o spun, adăugi el spre convingerea celor de faţă, am văzut cu toţii, bărbaţii vreau să spun, că dragostea e mereu ca o copilă… şi e drept să fie mereu ca o surprindere… Iar în ce priveşte felul în care o vede domnul advocat pe soaţa dumisale, are loc potrivit în ce zisei…

— Încetişor cu aste amăgeli, drag oaspe!, spuse Ersilia, încurcată. Au căzut lanţurile învechite de pe corpul vieţii noastre sociale, însă… filomela doarme ziua… şi trăieşte cântând noaptea. Iulică ştie aste vorbe, de ce să nu fie aşa şi în viaţa noastră?

— Ehei! Acuma descopăr că nu numa’ mie îmi umblă prin sânge poezie…

— Ba bine că nu! Iar dacă m-acuzi de visare, dumitale îţi datorez bruma asta de reverie… dom-nule poet Iulică, cum te alintă Milia noastră. La mine a erupt când am văzut un tinăr… (dându-şi seama ce atent devenise bărbatul său, se corijase) pe o pictură de Doré…  Dar acesta, de parcă era la bară, din partea acuzării, spuse, fără să s-arate c-ar fi priceput jocul de vorbe:

— Domnule advocat şi poet Iulian, mai lasă poezia pentru sărbători şi mai bine ia-te cu careva fată bogată, din cele care-ţi aţin calea… N-o uita pe domnişoara Mărie Frebinte… Că s-a dus vestea… Face o pauză spre a-şi trage răsuflarea greoaie şi reîncepe: am cetit undeva că adunarea generală a statului Tennessee a declarat că tot locuitorul de sexul bărbătesc, care trece de 30 de ani şi este sănătos la corp şi la suflet şi nu se mariază până la o anume dată, trebuie să plătească o dare de zece dolari. Este datoria colectorilor să însemneze etatea, pigmentul feţei, mărimea şi coloarea părului, a ochilor a fiecărui holtei… Vezi, vezi să nu luăm şi noi pilda lor, cum am luat multe altele…

— Dreptate ai, domnule advocat, numai că… sănătatea…

Milia băgase de seamă încurcătura în care se aflau cu toţii şi fu prima care vesti plecarea. Simţea că nu e bine să se continue discuţia în felul ăsta şi pretextă că nu se cade să înnegureze pe strade, sau în alte case, ca fată mare ce se afla, după lăsarea serii, şi s-o îngrijoreze pe maică-sa, iar tinerii numaidecât trebuie s-o însoţească.

Adevărul e că abia aştepta să rămână singură cu  icoana abia molărită-n sufletul ei, căci curaj de a-l privi pe salvatorul ei nu avea. O săgetau când şi când ochii acestuia, ca de măslină crudă, şi ea lăsa slobozite genele-i lungi, în semn de sfiiciune. Cu alţi juni era deschisă şi-i pierea umbra intimidărilor, dar acu…

Cu ea laolaltă, cei doi tineri, gătiţi în grabă pentru a pleca, mulţumiră de primire  şi ieşiră.

La poartă, Iulică găsi de cuviinţă că trebuie musai să facă o vizită, aşa că nu poate merge acasă cu nepoata Milia, adică unde era chiriaş, şi-o luă, hotărât, pe drum opus.

— Îmi concezi a te însoţi?, o întrebă Nanu în-tins şi chiar de nu primi încuviinţarea fetei păşi ală-turea de ea până la  poarta casei, unde, fără a intra s-o încredinţeze părinţilor, cum s-ar fi cuvenit, îi apucă mâna şi i-o strânse uşor, de-i ridică copilei sângele în obraz.

În inima ei, copilăreasca simţire prinse rădăcini. Curajul lui, una din puternicele seducţiuni ce-o cercase probabil şi asupra altor femei, îi înlănţase şi ei inima şi mintea, până aici încă slobode de orişice simţăminte de iubire.

De vină, pentru sfielnica-i purtare, părea să fie şi adăpostul sub care crescuse, ferită şi scutită de vânturi, ca o floare care, împupită, s-ar fi putut ofili, ori înflorită s-ar fi putut scutura prea de timpuriu.

La şcoala părintelui său, unde se învârtea cu multă îndemânare şi iubire pentru copii, până mai ieri fără griji, cu gândul doar la lecţiile ei regulate, de-acum mergea cu un anume greomânt, prinsă-n nepricepute temeri, pe care firea ei rigidă şi închisă nu le putea descâlci din haotica şi încurcata motcă.

Pe câţi veneau la părinţii ei, adică în casa lor, bătrâni sau tineri, supăraţi sau voioşi, îi privise, până atunci, cum privim munţii sau râurile, c-un interes general, fără a protimisi pe unul, ori a-l ocoli pe altul.

Întâiul ce-o silise să gândească altcumva fusese Nanu, acesta învăluit într-o lumină mare, salva-torul ei din imperiul fantasmelor. De aceea, când, după ceva vreme, îl zări cu Iulică sub arboretul curţii lor, simţi o grăbită bătaie de inimă.

Îl primi turburată. Nu-şi găsea vorbele, aşa de tare se zăpăcise-n judecată. Din nelămurire o scăpă venirea maică-si, cu prezenţa ei de spirit, care sim-ţise oarecum că fiica ei e în cumpănă.

Aşa că încetul cu încetul i s-a resfirase învolburarea şi, nesfiită, îl putu privi la fel ca pe Iulică, apoape ca pe-un neam, apoi, semuindu-l critic cu eroii din cărţile cetite, scăpă de emoţie. Pe figura lui mândră, admirabilii ochi verzi aveau în sinele lor expresia unei firi zeloase dar şi stăpânită de vise. Şi de ce flacăre erau învăliţi! La care te puteai pârjoli, fără de atenţie!