Cine rămâne în adevăr? (II)

Cine rămâne în adevăr? (II)

Ascult și notez: ” Nu aruncau absolut nimic. Odată, bătrânul, eram la micul dejun, mi-a luat din față borcanul cu Finetti și l-a împins pe cel cu dulceață. Să nu vă spun cum m-am simțit. Mâncau ei două felii de pâine, două serveam și eu. În apa în care se fierbeau pastele, se pregătea supa. Într-o zi s-a ars un bec de la o veioză. Cât scandal! Apa de la mașina de spălat rufe se colecta într-un bidon, la subsol, bidonul îl aduceam în apartament și apa asta era folosită la toaletă. Igiena personală numai vinerea aveam voie să mi-o fac. Cu asta iar nu m-am împăcat. La fel procedau și ei. Mi s-a atras atenția să mă spăl numai cu apă rece, că foloseau curent electric. Deși camera mea era cea mai friguroasă, nu aveam voie s-o aerisesc. Am mai deschis fereastra și într-o dimineață m-au prins. Ce scandal! Să nu mai spun că între ei, români fiind, vorbeau numai în germană…”

O întrerup brusc,  vrea să recuperez un detaliu care o frapează. Ascult, stau în espectativă,  nu mai notez: ” Nu, nu cred că ar fi bine să  povestesc și așa ceva, este înjositor pentru mine”, își justifică în parte  ezitarea. Încă o dovadă că pentru a te mărturisi ai nevoie, ca de aer, de o anume stare. Uneori dureroasă!  Cu voce egală în ton și intensitate îmi răspunde. Mă bucur că nu mă scoate, străinul care sunt, din poveste.  În casa asta a făcut, peste firea ei, de toate. Fata bolnavă, altfel o femeie în toată firea, ajunsă la 63 de ani, nu avea nimic în comun cu sfânta realitate. Se deplasa într-un scaun pentru persoane cu handicap, la care se atașase un dispozitiv. Umbla cu wc-ul după ea. Dacă o apuca, își dădea drumul, adesea aşezați la masă fiind. Părinții, nici nu aveau de ales, se obișnuiră. Guvernanta, nu.

Prima experiență a femeii întoarse din pribegie, atât de neplăcută, încât printr-un exercițiu de voință a închis-o într-un sertar al memoriei, să o uite, pentru a putea pleca din nou, s-a încheiat. Numai după două săptămâni. Ea este cea dintâi care iese din poveste. O urmează predecesoarea sa, tot o româncă, care a slugărit trei luni la această familie de români emigranți. Se tot întreabă, dar nu găsește răspunsul, ce o fi motivat-o să reziste atâta timp. Nu a uitat cel dintâi sfat primit de la predecesoare: ”Ai grijă, nu este ceea ce spun ei, femeia  e grav bolnavă, înghite greu și îți scuipă mâncarea în față. Mie nu mi-a spus nimeni asta și am pățit-o de multe ori până am înțeles despre ce este vorba…”  Rămân în poveste, nimeni nu știe până când, femeia crunt de bolnavă, care a ajuns, cu tot chinul, la șaizeci și trei de ani, tatăl, de optzeci și trei, și mama, cu doi ani mare.

Ea este o taciturnă incurabilă, împreunată, adesea, cu propria însingurare.