Aurel Turcuş şi graiul bănăţean

Aurel Turcuş şi graiul bănăţean

Este îndeobşte cunoscută ideea că literatura dialectală bănăţeană reprezintă un fenomen insolit, unii îl consideră chiar fenomen marginal şi fără valoare (şi, parţial, au dreptate!), dar care contribuie decisiv la îndeplinirea paradigmei de „paradox” prin care Lucian Blaga consideră că se defineşte cultura Banatului în general, „ca baroc al etnografiei româneşti” (Lucian Blaga, Barocul etnografiei româneşti, în încercări filosofice, Ed. Facla, Timişoara, 1977, p. 240 – 242). Dar, mai ales, ea reprezintă o chintesenţă, tezaur al sufletului şi spiritului nenumăratelor generaţii de anonimi, care au dat fiinţă „celui mai diferenţiat dialect al Daciei”, contribuind, totodată, la „diferenţierea extremă a culturii etnografice din Banat (…), care e aşa de înaltă, că ia înfăţişarea neaşteptată şi mai puţin anonimă a culturii intelectuale”.

Remarcând bogăţia „florei culturale” a Banatului, dintr-o anumită perioadă istorică (interbelică, desigur, articolul apărând în anul 1926, în revista „Banatul”, Timişoara, an. I, nr. 1, ian., p. 3 – 4 – n.m. I.C.), dovedită şi prin alte aspecte ale culturii, cum ar fi mulţimea de coruri şi fanfare de la sat, unde „opregul şi cântecul încă nu şi-au istovit toate posibilităţile”, marele poet şi filozof al culturii noastre intuieşte faptul că ivirea poeţilor dialectali în lumina graiului paorilor bănăţeni n-ar fi fost lămuritoare şi expresivă „dacă Banatul n-ar fi dat naştere celui mai diferenţiat dialect al Daciei şi dacă poetul (este vorba, în text, despre Victor Vlad Delamarina – n.m. I.C.) n-ar fi ieşit din conştiinţa etnografică a acestei regiuni de o izbitoare mândrie locală”. Şi Lucian Blaga îşi continuă astfel aprecierile despre idiomul bănăţean: „Dialectul acesta cu consonanţe muiate în miere e de altfel singurul dialect în care o doamnă de înaltă intelectualitate îşi permite să vorbească fără de a-şi pierde frumuseţea: ceea ce se întâmplă destul de des şi de fermecător la Timişoara sau la Lugoj”, dovedind legăturile sale intime cu Lugojul, focar incontestabil al culturii bănăţene, cât şi buna cunoaştere a potenţialului cultural-artistic şi creator al acestei provincii.

Cu alte cuvinte, Lucian Blaga recunoaşte deschis că literatura dialectală bănăţeană este unică şi că merită să fie mereu şi mereu redescoperită, cu fiecare scriere, cu fiecare autor, cu fiecare colecţie (antologie, culegere), cu fiecare studiu consacrat acesteia. Prin această cunoaştere se realizează şi un recurs la memorie, pentru o vreme în care acest tip de creaţie a fost marginalizat, nu a fost promovat aşa cum s-ar fi cuvenit, poezia de această factură fiind considerată cvasi-provincială. De aceea mi se pare că încercările din ultimii ani (peste douăzeci) reprezintă şi o binecuvenită restituire, cât şi o pornire în căutarea timpului pierdut şi picurat în cugetele şi sufletele noastre, ca să avem cu adevărat revelaţia recunoaşterii că „tăt Bănatu-i fruncea”, demonstrând, totodată, că această creaţie înseamnă viaţă, strădanie şi trăire întru frumos în făloasele comunităţi bănăţene, care, de-a lungul anilor şi până astăzi, au dat personalităţi marcante în acest domeniu, precum: Victor Vlad Delamarina, George Gârda, Cassian R. Munteannu, Tata Oancea, Nechifor Mihuţa, Marius Munteanu, Virgil Şchiopescu, Ionel Iacob-Bencei, Ştefan Pătruţ, Petru Chira, Ion Ghera, ca să rămânem doar la câteva vârfuri valorice.

Un asemenea demers recuperator a realizat în anul 2009 dăruitul şi regretatul scriitor, poet, prozator, eseist, gazetar şi om de cultură Aurel Turcuş, prin alcătuirea culegerii Poezie în grai bănăţean, vol. I, II, Ed. „Orizonturi universitare”, Timişoara, 2009, proiect implementat de Asociaţia Culturală „Constantin Brâncuşi” din oraşul de pe Bega (consilier editorial prof. univ. dr. Horia Ciocârlie), o izbândă remarcabilă a cuvântului scris, care aduce în prim-plan o veche şi totodată nouă preocupare pentru frumos a creatorilor de poezie în graiul paorilor bănăţeni. Această culegere amplă, de peste 700 de pagini, este structurată în două volume: primul cuprinde poezii în grai a 67 creatori din Banatul românesc (din judeţele Arad, Caraş-Severin şi Timiş), iar cel de-al doilea 40 de poeţi în grai din Banatul sârbesc, fiecare autor fiind consemnat şi cu o succintă fişă biobibliografică.

După cum recunoaşte strădalnicul autor al ediţiei: „Masiva culegere de 700 de pagini (…) dă seamă, într-un mod cât se poate de convingător, în privinţa potenţialului extraordinar al creaţiei poetice în grai bănăţean – un fenomen singular în literatura română” (Aurel Turcuş, Argument, prefaţă la Poezie în grai bănăţean, vol. I, p. 6), la care aş putea adăuga că în majoritatea creaţiilor cuprinse în cele două volume se spune ceva frumos şi bine simţit despre vechime, continuitate şi statornicie, despre sălăşluire într-un anumit spaţiu dăruit de Dumnezeu pe pământ, despre temeinicie gospodărească şi despre suflet, dar şi despre conduită şi mentalitate tradiţională, cât şi despre fala specifică bănăţeanului de a ieşi în lume, cât şi în lumina cuvântului, despre bucuria rostirii cu seriozitate şi ironie, în „şozănii” specifice lumii rurale cu alte cuvinte.

Dar meritul cel mai de seamă al lucrării harnicului şi aplicatului om de cultură Aurel Turcuş este acela că volumele reuşesc o radiografiere, cantitativă mai cu seamă, a fenomenului creaţiei poetice dialectale bănăţene, aducând nume de condeieri din toate părţile Banatului, fără o cernere riguroasă, aşezându-se mai cu seamă în talgerul inventarierii şi mai puţin în cel al selecţiei valorice. Din capul locului, trebuie recunoscut că Aurel Turcuş nu şi-a propus o antologie selectivă, fapt care i-ar fi îngustat simţitor culegerea, ar fi întârziat finalizarea punctuală a proiectului şi ar fi constituit riscul potenţial al unor estimări fie subiective, fie perfectibile în timp, ci autorul s-a rezumat la strângerea în acelaşi corpus a unui material constituit din numeroase creaţii şi nume, unele chiar necunoscute (neinventariate) până acum, rezumându-se numai la creaţia în versuri, nu şi la proză ori dramaturgie. Inteligent, rafinat şi darnic (îngăduitor) în demersul său, autorul culegerii lasă deschisă problema estimărilor valorice, fiind preocupat, mai ales, de cea a agonisirilor şi descoperirilor, mai ales că interesul său se extinde şi în spaţiul cultural al Banatului sârbesc, de unde reuşeşte să descopere şi să aducă în lumina tiparului (prin ajutorul neprecupeţit al lui Vasile Barbu şi al lui Ionel Stoiţ) un număr important de poeţi în grai caracterizaţi printr-o pecete fonetică aparte.

După cum recunoaşte în Argument la vol. I, autorului i-au fost de mare ajutor culegerile şi încercările anterioare de antologare a poeziei dialectale, între care cele mai însemnate sunt: Gabriel Ţepelea, Ano, Ano, Lugojano, Ed. „Facla”, Timişoara, 1974 şi, mai ales, Ştefan Pătruţ, Antologia poeziei în grai bănăţean, Colecţia „Grai bănăţan”, nr. 13, Ed. „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 1999, dar şi colecţiile zonale sau parţiale realizate în timp la Caransebeş (volumele La Poşmândre şi Bădia Mihuţa şi urmaşii săi), la Bocşa (Grai şi Suflet, antologie a Cenaclului „Aurel Novac” şi Antologie de poezie în grai, selecţie din creaţiile prezentate la Festivalul „Tata Oancea” într-un pătrar de veac), sau cele trei volume ale Cenaclului radiofonic „Gura satului”. Cu certitudine meticulosul Aurel Turcuş a consultat şi cele 31 de volume de autor cuprinzând poezie în grai bănăţean publicate în colecţia „Grai bănăţan”, a editurilor „Dacia Europa Nova” şi „Nagard” din Lugoj, cât şi cărţile consacrate literaturii dialectale de la editura „Marineasa” din Timişoara, preluând texte şi date folositoare pentru valoroasa sa culegere. Pentru cunoaşterea şi inventarierea fenomenului din Banatul sârbesc a recurs la culegerea Când urducaţî drâmbon în bucfarie, îngrijită de entuziaştii scriitori şi oameni de cultură Ionel Stoiţ şi Vasile Barbu, cât şi la alte publicaţii ale fraţilor noştri din Voivodina (revista „Tibiscus” din Uzdin). De asemenea, trebuie enumerate şi alte reviste, ziare şi publicaţii care au acordat spaţiu publicistic fenomenului, dintre care autorul culegerii afirmă că „cea mai longevivă şi mai bine clădită publicaţie” este „Tăt Bănatu-i fruncea”, editată de mai mulţi ani de către Asociaţia Scriitorilor în Grai Bănăţean.

Prin implicarea unui ardelean serios, harnic şi meticulos în editarea unei lucrări de o asemenea anvergură, cred că s-a făcut un serviciu util poeziei dialectale bănăţene şi culturii din această minunată provincie de românism şi interculturalitate, prin aceasta fenomenul atât de specific sporind în recunoaştere şi apreciere, confirmând bogăţia „florei culturale” care mai stăruie în rândul creatorilor de frumos din Banat. Aurel Turcuş a realizat un binemeritat demers recuperator. Şi pentru că s-au împlinit opt ani de la stingerea (26 martie 2012) unui mare prieten al graiului bănăţean şi al scriitorilor în acest minunat dialect, născut în 3 august 1943, vreau să reamintesc aici frumoasele şi adevăratele cuvinte ale Mitropolitului Banatului, Dr. Nicolae Corneanu, la trecerea însemnatului scriitor şi om de cultură în Lumea de Dincolo: „Întrucât l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă şi am participat împreună la diferite manifestări cu caracter spiritual-cultural, am avut posibilitatea să apreciez strădaniile sale de punere în valoare a talanţilor primiţi de la Părintele ceresc şi de a lăsa posterităţii o impresionantă operă literar-ştiinţifică pentru care i s-a decernat, între altele, premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor”, cuvinte la care mai putem adăuga, ca un modest omagiu, că lui Aurel Turcuş i-ar fi bine cuvenită o carte cu dedicaţie despre implicarea sa în promovarea literaturii dialectale şi în susţinerea unei colaborări valoroase cu revista graiului „Tăt Bănatu-i fruncea”.