Piaţa Millenium (5)

Piaţa Millenium (5)
  • Ai o familie interesantă, spuse Elle, probabil observând tăcerea mea datorată gândurilor şi scenariilor care îmi fugeau prin minte la fel de repede precum maşina pe drumul acela care ne scutura de parcă eram într-o căruţă şi care, bineînţeles, îi aveau în prim-plan pe bunicii mei.
  • Poate nu mai ştiu eu bine sensurile cuvintelor în română… aş zice mai degrabă „ciudată”, „blestemată”, „obsedată” ori ce altceva mai vrei din gama aceasta.
  • Ştii prea bine cuvintele româneşti. La fel de bine precum ştiu şi eu că nu se cade să folosesc asemenea atribute pentru membrii familiei tale. Un avocat isteţ foloseşte metafore şi lasă pe cel de lângă el să priceapă profunzimea celor spuse. Sau acuzele.

Am râs amândoi.

  • Mi se pare că multe din satele noastre de la şes pot fi şterse uşor de pe faţa pământului. Un buldozer imens le-ar face repede una cu pământul şi, odată ce gospodăriile nu se vor mai ridica pe imensitatea câmpiei, nu mai rămâne nimic din ele. Nimeni nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat acolo. Doar că localităţile astea prin care trecem noi acum aş spune că nu pot fi şterse atât de uşor din istorie. Neudorf: un cătun părăginit, aşa ţi s-a părut, nu? Ei bine, află că până ce tancurile sovietice au decis că prea multă istorie strică, aici era un castel opulent.

Dacă întrebi cei câţiva oameni rămaşi pe aici, nu ştiu dacă doi îţi vor spune că în cripta familiei Lovász din biserica satului se găseşte mormântul arhiducesei Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, fiica Împăratului Leopold al II-lea și a Mariei Louise de Bourbon – Spania. Frumoasa şi rebela Maria Anna, născută în Florenţa artiştilor şi societăţilor secrete, ajunsă aici într-o seară târzie de august, grăbită fiind spre un oraş din Transilvania fiindcă fugea de o altă căsătorie pe care împăratul i-o impunea din raţiuni de stat. S-a îndrăgostit fulgerător în chiar acea noapte de Zsigmond Lovász, nobilul castelan de aici. Dragostea lor a durat până in noiembrie când arhiducesa murea de o infecţie la plămâni. Se pare că nu doar scriitorii sunt lipsiţi de imaginaţie când trebuie să îşi imagineze o dragoste nebună care să dureze. Cred că scriitorii doar copiază invidia sorţii.

Cred că şi Ellei i-ar fi plăcut să aibă un nume lung, care să îmbine denumirile mai multor familii nobiliare. Şi, probabil, s-ar fi îndrăgostit de vreun menestrel sau condottier pe jumătate nebun, pe jumătate erou, care să o adore şi să cucerească cetăţi purtând agăţată de spadă năframa ei.

  • Iar acum intrăm în Lipova, continuă ea pe un ton şagalnic. Două-trei făbricuţe, nişte blocuri comuniste mai urâte decât construcţiile de la Auschwitz. Dar ce a rămas din oraşul vechi vorbeşte iarăşi despre istorii glorioase, despre vremea când aici era paşalâc turcesc, familii nobiliare şi intrigi oculte. Dar nu avem vreme să o vizităm. Dacă vrei, îţi povestesc despre ea la întoarcere. 

Noi o să trecem acum podul pe care păşea poate şi Mara lui Slavici şi vom intra în Lipova.

  • Dacă nu vei mai avea clienţi pentru procese, te-ai putea apuca să organizezi excursii. Cu siguranţă ai aduna muşterii pentru vreo două autobuze. Chiar poţi să faci din nişte locuri plictisitoare destinaţii de basm.
  • Stai să vezi şi mănăstirea unde mergem, continuă bine dispusă.

Cred că voia să înceapă o nouă poveste captivantă când, în stânga şoselei, se arăta construcţia înaltă a bisericii. Cele două turle care împungeau cerul îmi luau ochii. Construită pe o terasă a dealului, mai sus decât platoul unde îmi parcam maşina, biserica avea un aer de maiestuozitate. Te copleşea şi îţi dădea sentimentul că te apăra, nu doar de duşmani fizici, ci şi de gândurile întunecate.

  • Impresionant, aşa-i? îmi spuse luându-mă de braţ.

Ajunsesem aici. Mai departe? Era cineva să ne aştepte? Mă îndoiam. Urma să observăm ceva care ne aştepta pe noi aici şi pentru care toţi ceilalţi erau orbi?

        Din poarta corpului mănăstirii lipit de biserică ne privea un preot.

  • Înainte de a urca cred că ar trebui să o sun pe mama, am spus brusc fiindcă aveam nevoie de o explicaţie în ce-l priveşte pe bunicul „mort” în urmă cu treizeci de ani şi care îmi lăsase anul trecut cheile maşinii şi harta care ne adusese până aici.

Elle mă privea lung:

  • Ai vreun motiv pentru care nu ar trebui să îmi dea o explicaţie? am întrebat-o nemulţumit. Am trăit într-o minciună, cu un bunic interesant care mi se spusese că murise. Nu mi se pare o decizie corectă din partea ei.
  • Mmmm… cred că, dacă mama ta ţi-a spus asta avea un motiv foarte bun. Orice mamă îşi protejează copilul de ce e rău.
  • Protejezi un copil, ai dreptate! Putea să îmi fi spus când am devenit adult. În plus, nu văd ce anume putea fi atât de periculos la persoana tatălui ei. 

                Formasem deja numărul, nervos fiind. Unele discuţii care nu îşi au sensul ne fac să ne îndepărtăm de la ceea ce trebuie să facem.

                Mama îmi răspunse imediat şi a rămas blocată când a auzit că plecasem în urmă cu o oră de la Timişoara la Radna.

  • Am nevoie să îmi lămureşti ceva, i-am spus cu inima strânsă fiindcă ştiam că se va găsi într-o situaţie neplăcută.

Simţise că nu e în regulă ceva şi nu mă mai dojeni că nu schimbasem obişnuitele politeţuri.

  • Ce cauţi acolo? mă întrebă brusc, de parcă de-abia atunci înţelegea ce îi spusesem.
  • Am venit la Timişoara pentru a descoperi istoria familiei. Şi ceea ce am descoperit m-a adus la mănăstirea aceasta. Şi, mai ales, am descoperit că bunicul meu, adică tatăl tău, a murit anul trecut.

O tăcere lungă s-a lăsat între noi. Elle mă privea şi ea cu ochii lărgiţi de mirare. Probabil că fusesem prea direct şi folosisem un ton prea acuzator.

  • Pentru mine era mort. Ai fi vrut să cunoşti un monstru?
  • Realitatea e una. Judecăţile aparţin fiecăruia din noi. Puteai să mă laşi pe mine să hotărăsc dacă era astfel cum spui.

A urmat o nouă tăcere.

  • A ucis-o pe prietena mea! Pe treptele catedralei, la Revoluţie. Era în spatele meu.

O auzeam cum plânge.

  • Era în Securitate şi nici eu, nici mama, nu ştiam. Securitatea aceea nenorocită a lui Ceauşescu. Şi a continuat viaţa lui nenorocită şi după ce s-a dus criminalul acela. Relaţiile lui mizerabile l-au îmbogăţit. După ce te-ai născut tu, m-a căutat. Nici nu a avut puterea să îşi recunoască crima. A inventat scenarii oculte care să mă facă să îl iert. Tu ai putea să mă ierţi pe mine sau pe taică-tu dacă i-ar trage un glonţ în spate prietenului tău cel mai bun?!

Se oprise, probabil să îşi şteargă lacrimile. Vorbele ei îmi îngheţaseră spatele, o senzaţie stranie.

  • Pot să îţi mai povestesc multe altele despre bunicul tău. Însă ar fi judecăţi, cum spui tu. Şi nu, nu îl judec. Ar fi trebuit să îl judece alţii, un procuror, un tribunal… Doar că asta nu s-a întâmplat, de-asta am şi plecat din ţara noastră strâmbă. Şi ai grijă, ai mare grijă dacă ai pornit pe drumul pe care te amăgeşte el. S-ar putea să ne bântuie şi după moarte.