Unu și cu unu nu fac întotdeauna doi

Unu și cu unu nu fac întotdeauna doi

Oricât de multe încercări ar fi de descifrare a iubirii, aceasta va rămâne mereu un mister ce se dezvăluie parțial, precum trupul femeii (fiica moșierului Ghani) din Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie, prin gaura făcută  în cearceaf.

            Maria Nițu, în volumul de versuri În sertarul umbrei (Editura Semne, București, 2020), ajunge la concluzia că matematica iubirii este diferită de cea a celorlalte modele de structură, schimbare și spațiu, iubirea având reguli, formule proprii. În cazul său, unu și cu unu nu fac întotdeauna doi, ci unu și chiar trei, Dumnezeu fiind prezent în ecuație atunci când iubirea este totală, trup și suflet (Jocul de-a v-ați ascunselea / nu l-am inventat eu, / dragul meu, / ci Adam, / mână-n mână cu Eva, / când s-au ascuns de Dumnezeu; // de ce să măsluim regulile jocului?! // deși încolăciți șerpește / unul pe trunchiul celuilalt, / poetizând flori de tei, / tot nu știm iubirea / mai mult ca ei, / cum unu și cu unu / nu mai fac Unu, / ci mereu mai întâi trei…”).

            Jocul „De-a v-ați ascunselea” nu este unul specific copilăriei, ci aparține oricărei vârste, păstrând într-însul ingenuitatea începutului. Volumul se încheie cu o ascundere a femeii de sine însăși în propria umbră, o retragere asumată spre o renaștere viitoare („și atunci, mi-am ascuns toate comorile / în umbra mea, / tot răsadul meu / cu lacrimi și bucurii / cu oase și sânge / e acolo, / invizibil, nepipăit, / doamne, și de mine / e atât de bine ascuns, / nu mi se dezvăluie / decât cu amprenta gândului / din sipetul copilăriei / brodat cu mătase, // or eu de mult am devenit / stană de piatră, / fără memorie, / și fără răni cu sânge de copil” – Sertarul umbrei ori De-a v-ați ascunselea).

            Tot acest joc prilejuiește însă și introspecția, căutarea sensului vieții, al iubirii, într-o lume care ea însăși se joacă, mieroasă, cu omul („se scrie viața între cer și pământ / cu litere cursive, / iar undeva în larg, / o frază între paranteze drepte, / în universul ăsta de doi bani și jumătate” – O propoziție în paranteze rotunde).

            Atingerea misterelor se face cu tălpile goale, senzația produsă neputând fi descrisă în cuvinte („când sunt cu picioarele pe pământ, / toate secretele lumii / se-ntind șarpe la picioarele mele, / eu cu tălpile goale pe grumazul lor; / un picior ușor în aer și ezitarea mea / mă dezechilibrează: / să îndrăznesc să zbor, / e bine oare?!” – Tălpile goale), forța lăuntrică fiind, însă, pe cât de intensă, pe atât de iluzorie, misterele oricând putând mușca pe cel (cea) care le trezește din amorțire.

            Poate singura taină dezlegată este „acasă”, locul împlinirii de sine, dincolo de spațiu și timp, legat indisolubil de țărână („îngropați-mă cu tălpile goale, / să simt pe unde pășesc, pentru când vreau / să mă întorc acasă” – Levitația).

            Între naștere și moarte există durere cât o sărbătoare („durerea e haina de duminică / pe drumul spre altar, / spre biserica torță / pentru noi – azilanți temporari…” – Nu pot spune) și fericire, efemeră („doar o țigară de fericire îți mai cer, / câteva  minute – atât durează / cât să o fumez până la plăsele, / doar nefericirile sunt lungi, / interminabile” – Dă-mi o țigară). Dar lumina fericirii înfrânge întunericul durerii, așa încât omul trebuie să se obișnuiască cu suferința pentru a trăi la maxim micile bucurii ale vieții („nu știu să spun: / «Doamne, ferește-mă de ispită», / când / cea mai dulce și mai frumoasă ispitire / este ziua de mâine” – Nu știu măștile ispitirii).

            Pentru aceasta, este obligatoriu să alunge singurătatea și să se lase cuprins de iubire, oricât de îndelungată ar fi căutarea ei (care este – cum altfel? – de gen feminin: „iar căutarea mea / e de genul feminin, / femeia din sângele meu / răstignit pe o așteptare” – Așteptându-te).

            Poezia Mariei Nițu este meditativă, se adresează mai întâi spiritului, și abia mai apoi sufletului, fremătând de viață, trăire și iubire.