Vedenie

Vedenie

Din monografia satului Râuleasa, Cristian a aflat că aproape de râul Rabon a fost o biserică din lemn ce aparținuse lui Mihai Viteazul. Obsedat de această informație, a venit special în satul natal pentru a găsi ceva urme ale acestei biserici. Având în memorie câteva date despre locul unde s-ar fi aflat biserica, s-a dus în acea zonă. Era o zi de toamnă cu cerul pictat de câțiva nori plimbați alene de respirația vântului. În timp ce Cristian se deplasa cercetător, aproape de malul râului, a auzit o voce. S-a oprit din mers puțin speriat. Privind cu atenție împrejurul a observat aproape de el plutind o umbră. „ Nu te speria, sunt Dimitrie Cantemir, în pelerinajele mele m-am oprit aici. Știu ce vrei să afli. Nu mai căuta. Biserica a fost, au dispărut urmele despre ea, doar pământul o are fixată în memoria sa, precum deține multe semne ale istoriei neamului nostru. Niciodată nu se poate vorbi despre ceva care nu a fost, sau nu există. Apele pământului sunt pline cu pești. Pescarii adună în năvoade doar o parte din ei. Știu că mai sunt și alte specii și insistă prin valurile mărilor  să le dea de urmă. La fel și cu vatra noastră strămoșească. Ascultă, Cristian, ascultă țărâna acestui pământ și vei auzi glasurile unor oameni care au lăsat urme în ea, cutreierând, poate, pe aici de la începuturile lumii. Să credem în aceste urme cu datoria să descoperim pașii celor care le-au lăsat ”.

Vorbea Dimitrie Cantemir fără întrerupere, făcând apel la diverse date din istoria spațiului românesc, amintind chiar de Darius, regele Persiei, când a fost înfruntat lângă Dunăre, obligat să bea apă din valurile ei. Apoi a amintit cum a scris „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” la cererea Academiei din Berlin, pentru a elucida, prin demonstrații științifice, romanitatea poporului român și continuitatea lui pe marele și vechiul teritoriu al Daciei. A amintit, înfuriat, despre ce s-a întâmplat cu eroii Ardealului, Horia, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, despre monstruozitățile lui Horthy. „ Privește, Cristian, privește – a continuat Cantemir – un om care fuge după un cerc. Vrea să-l prindă și nu poate. Este un cerc de foc. Iată, nu se mai vede omul. Nici cercul. Doar urma lui este o lumină.

A venit șoimul meu. Trebuie să plec. Uite cum se rotește în înaltul cerului. Mă cheamă. Toate animalele privesc spre el. Șerpii stau melancolici cu capetele înălțate îmblânzindu-se. Cameleonul devine alb și stă înțepenit în două picioare. Tigrul sforăie privind spre cer fascinat de zborul spiralat al șoimului. Leul rage și încearcă să zboare. Șoimul se rotește cu zborul în aripi acoperind soarele. Când umbra lui va cădea peste capul meu, voi pleca. Îmi închei călătoriile până când mă vor chema alte vremuri”.               Ca  o salvă de lumină, din înaltul cerului, a venit ca o săgeată umbra șoimului spre pământ și în locul voievodului  a rămas imaginea păsării cu aripile întinse. Cerul nu s-a mai văzut, devenise un zbor uriaș de șoim.