Lumina de miere

Lumina de miere

În colţ, fântâna, cu apă dură, de unde, cândva, pe vremea părintelui Pătuleanu, se udau pomii din cimitir. Acum nu mai avea izvor. Secase. Cumpăna, cea păstrătoare de dreaptă măsură între cer şi undă, era doar reazem pentru iedera invadatoare şi greu pieritoare. O tăiai şi dacă nu erai atent unde-o arunci, se-nţepenea iar în pământ. Şi iar creştea şi se-ntindea şi cotropea şi ce nu era al ei. Şi al ei era totul şi mai nimic.
Mai ţinea minte pomii, care pe unde erau, gardurile, cândva sărite, crucile din cimitir, aşezarea locului pentru veşnicirea sufletelor — acum multe într-o rână —, parcă să curgă mai degrabă la vale o dată cu apele, cu pământul proptit într-o coastă de deal, priponit fragil în cununi de iarbă moale şi troscoţel, cei câţiva lilieci cocârjaţi, la câteva gropi de morminte, oasele scheletelor ce se dăduseră de băşca, desigur, şi numai acelea ce scăpaseră de jivinele înfometate ale anului lui ’46, de pomină, foamete şi sărăcie, când, fugărite de iarna geroasă, îşi găsiseră culcuşuri în cimitir. Învăţate acolo, unde avuseseră domiciliul forţat, puiaseră alte viitoare jivine pe care boier Pleniceanu le pândea cu arma lui cu ţevile retezate. Şi când drumul o lua la vale, strecurându-se grăbit, în cotituri măiestre, săpate fie de apele din topituri, fie de ploi, iar vara prăfos, nu te puteai opri din fugă decât la şosea, unde totul se limpezea în fâşia pietruită care ducea spre Turn, ori spre graniţa cu sârbii.

Lemnul bătrân al cumpenei, copt şi răscopt de soare — se pomenise cu el pe lume, parcă fără moarte —, acum era răstignit pe crucea albastrului. Se sfârşise o lume. Pentru ea, cu taică-său. Crucile vechi, prăvălite pe muşchiul muced se încrustaseră în carnea lui rece.  Acolo îl lăsase în amiaza unei toamne târzii, la scurt timp după ce îşi făcuseră „pomeni de voie”, ori „de viu”, în curte. 

Ziua amiaza mare. Două mese, două scaune, două cănţi cu apă limpede, scoasă de dimineaţă să-i dea timp nisipului roșietic, adus de arșiță dinspre Dunăre, să se aşeze, două oglinzi, pături, prosoape, hăinet nou — pentru om cămaşă şi pantalon, cu ce trebuie să-i încingă brăcinarul, pentru muiere, fustă şi bluză, basma şi, pentru amândoi, câte o pereche de tenişi noi, albi şi albaştri.
Trecuse omul şi se privise-n oglinda lui, apoi muierea într-a ei, băuse el din unda apei lui, ea din undele apei ei — ea ţinuse s-o tulbure să nu-şi vadă chipul nou, pentru că ritualul acesta funest nu era tocmai de-aci; că adunaseră în curtea lor, neamuri, şi vecini, şi sărăcimea satului, să-i pună la masă, la o masă cum rar se pomenea; unii nu aveau nici după ce bea apă, dar mai să-şi grăbească — că era grabă mare, în ce făcuseră ei acolo —, să trimită înainte ofrandele (ea, Crăiţa, chiar se gândise — gând păcătos —, unde şi cum vor ajunge la locul cuvenit, spre aşteptare la soroc, pomenile astea de viu? Era acolo în Cer un gestionar, un socotitor, ori o condică în care să se scrie că omul şi muierea lui s-au comândat din timpul vieţii, li s-au adus ape de pomană, trocile cu lumânări aprinse s-au legănat pe un firicel de undă limpede până s-au pierdut în Dunăre, câţi colaci, câtă colivă, câte lumânări, câte…
Chiar visase în noaptea de dinaintea invaziei acestor lăcuste, că tot ce dăduse de pomană, nici nu se-ntorseseră-napoi, dar nici n-ajunseseră acolo la cei meniți. Erau, la poarta-porțiIor, nici de iad, nici de rai, adăstând. Pe-o culme, hainele, de toate mărimile, dar cu șuvițe de vânt în ele, un bazar întreg, de femei și de bărbați, pentru tineri și bătrâni, și pentru copii, de la cei cu țâța-n gură până la cătărigani și, lângă un gard alte încălțăminte noi, că aveau drum lung de umblat. Pe-o masă, ulcioarele cu vin de ananas și cănile cu apă… Lumânările ardeau, adiate doar de brize cerești. Ce era ciudat, nimic nu mirosea. Dar nimic-nimic. Era doar culoare. Și nimic nu se auzea.

Părintele, după ce-şi rezemase motoreta de cocârjatul gutui, își strecurase cu grijă căpățâna mare, cu părul tuns perie, că era toiul verii și sfinția sa transpira abundent, apoi brațele lungi, mai lungi decât la obișnuiți, în patrafir, din rândul de odăjdii ornate, „de sus”, cu care sfinţia lui se primenea doar de sărbători, ori poate la cea de pe urmă ieşire în lume, să se ducă cu ele „dincolo”, tuşise pentru a se face ascultat şi luat în seamă de poporime, nazalizase, puţin răguşit, slujba ce se cuvenea pentru pomenirea morţilor. Era spiritualizat — şi ăsta era meritul lui de actor ce putea să joace în orişcare film şi-n orice rol — şi lumea se mira că avea puterea asta de dedublare — ei, nu ziceau ei tocmai așa! — el tocmai venise de la un atelier de reparat televizoare unde îşi aducea cu succes aportul.
O căţuie cu tămâie, alta cu seminţe de mac, ca atunci când va veni vremea plecării de-adevăratelea a celor pomeniţi pe viu, să nu se facă moroi nici unul dintre ei. Ar mai fi rămas — dar asta mai târziu, când ar fi murit moartea morţii — să-i vadă oamenii crucificaţi în tron, cu mâinile pe piept, nemişcaţi cum se-ntâmplă cu duşii din lumea asta.
În curte, în plină vipie, pe bănci încropite din blane negeluite, sărăcimea satului. Multă. Numai că pe scaunul popii — părea tron ce mai! — cât să fi stat pe el?! — s-a așezat mai mult de formă să nu se spună că se dezice de enoriași.
Și ce-a fost după… pârjol! Lăcuste. Îşi aducea bine aminte: lumea aproape că lăsase goală blana meselor aşternute cu ziare vechi. Câteva oscioare, dumicaţi de pâine, unde se nimeriseră fonfii, unul lângă altul… Doamne, remarcase Crăiţa, ce urât mănâncă unii, că ţi-e şi silă și scârbă să te uiţi la ei cum mestecă și să stai cu ei la masă. O fac ca şi cum un malaxor amestecă materiale diferite şi le omogenizează.
Paharele goale, ca și farfuriile, de la-nceput desperecheate, de mărimi diferite, aduse din vecini, sau, o parte din ele, ale bucătarului tocmit pe-o sumă de bani să pregătească mâncarea de la pomană, cu câte-un semn fiecare, ca să fie recunoscute, ciobite, străchini înflorate, cu seul sleit pe ele, ca un fel de poleială mată, pe alocurea cu pete îngroşate ca şi cum o mână nesigură de artist le lăsase dinadins să vindece acolo, pe glazură, şovăiala olarului. Unii, dacă nu le-ar fi fost ruşine, ar fi plecat cu smălţuitele flori de argilă sub braţ. Alţii — neamurile mai ales—, primiseră şi câte-o cană, ori un taier cu colivă, unde bomboanele mici, cât nişte broboane de sudoare, parcă fuseseră vopsite să bucure ochiul.

Cu o cruce de lemn, netedă, aproape nouă. Cu un nume, care nu părea al lui, al tatălui, el plecat primul —de ce s-o fi grăbit că pomană i se făcuse?! —, atât de negru şi cu litere de băşca scrise unele de altele.
Era ca şi cum l-ar fi întrebat dacă poate purta povara acelor semne de care nu avea să se mai rupă vreodată. Căci nu avea nimeni interesul să-și însușească o terminologie nouă. Și asta însemna schimbare. Avea să rămână o povară apăsătoare.

Tata, coborât de pe dealuri, intrat în multe nopți de iarnă îi pielea bărbatului, lângă muierea lui. Caldă. M-am văzut pe mine pândindu-i. El stingând o brichetă care păcănea la manevrele lui neatente, încercând să-și învingă nerăbdarea, și din care țâșnea flăcăruia albastră însoțită de mirosul puternic de benzină ușoară de la avioane — un semn de-al lor că noi, fetele, dormim.
Intuiam ce va urma, cum avea să ajungă unul lângă altul și, pentru o clipă hotăram, totuși, fără să am vreun pic de jenă ori de frică, să stau atentă până la capăt… Numai că sufletul meu, inconștient, vedea, totuși, absurdul acelei decizii.

Sub o grămadă de pământ, sub un morman de frunze vechi, şi cu altele ce se aşternuseră de curând. Altfel totul rămăsese ca în urmă patru ani. Numai pirul cimentase mormanul de pământ. Şi-n chica ei netunsă, iedera, ca o liană, o prinsese de picior, gata s-o doboare. Grea de gânduri, se sprijinise cu nădejde de-o cruce de piatră. A altcuiva.
Dincolo, alt răzor de alte cruci, încremenite în uitare şi-n aşteptare şi, mai departe, viaţa, nestăvilita viaţă, a altora. Era culesul. Şi culegătorii. Dinţii galbeni ai ştiuleţilor rânjeau pentru o clipă, în aer, făcându-se apoi nevăzuţi în târne. Aci era veselie — era triumful! — dincoace eternitate. Şi linişte şi pace.
— Tată, de mă auzi, dă-mi un semn! Venii să-ţi cer să-mi spui cum să capăt o clipă de fericire, c-o duc rău tată! Muma zice că ea nu ştie ce e aia, şi-o cred. Unde să fi găsit şi ea fericirea? Şi dacă-o fi avut un pic, când i-a venit vremea, că n-o lăsa Dumnezeu s-o bântuie, cum bântuie tristeţea, nefericirea, răul şi boala, s-a duuus…
Astea i-au scăpat ei, cu năduf, din tot oful sufletului.
— Tată, plec, moi duce în lumea mare… Să mi se… Şi imediat se auzise un huruit înspăimântător. Culegătorii deşertaseră prima târnă de porumb pe blana carului, dar ea, speriată, trâcnise, fără să ştie de unde vine trăznetul. Vuietul, auzit de ea mult timp, mai apoi, începuse să scadă. Îl auzea, îi prindea cele mai mici schimbări, dar nu se putuse opri din tremurat, căci sunetele, fără să facă zgomot, se loveau de coama dealului şi se întorceau şnur înapoi la mintea ei înfricoşată. Era o muzică aparte, din alte lumi, purtată de lumina de miere a anotimpului ce da spre liniştire.
Sleită de osteneală, din urmă-i, nici un cal în galop n-ar fi prins-o în drumul către gară.