Piața Millenium (9)

Piața Millenium (9)
  • Mai avem trei ore până decolează avionul, spuse Elle privindu-şi telefonul. Profesorul mi-a confirmat că e la biroul lui, la cinci minute de noi. Avem timp să îi facem o vizită.

După ce lăsasem simpatica Simca în garajul de unde o luasem, ne-am făcut rapid bagajele fiindcă am avut noroc să mai găsim câteva locuri libere la zborul de Bologna. În ce mă priveşte, devenisem puţin paranoic şi mă gândeam că ne vor opri jandarmii în aeroport, imediat ce voi prezenta paşaportul. Pe de o parte, aş fi vrut să plec cât mai repede de aici, iar pe de altă parte îmi era teamă de momentul în care se va face controlul documentelor de călătorie. Probabil că cele două cadavre fuseseră deja descoperite şi toată poliţia din regiune era în căutarea suspecţilor. Degeaba îmi explicase Elle că imaginaţia mea era debordantă precum a scenariştilor Hollywoodului şi că sistemul penal românesc nu funcţiona deloc astfel. Era bine că până acum niciun canal de ştiri nu relata ceea ce se întâmplase pe dealul din spatele mănăstirii de la Radna.

În timp ce aruncam hainele în geantă, Elle îşi amintise de un profesor de istorie din Timişoara, o legendă locală şi o enciclopedie ambulantă a istoriei regiunii. Bătrânul scrisese câteva cărţi despre Evul Mediu din această parte de Europă şi, căutându-i opera pe net, chiar una despre Filippo Scolari. Ea îl avusese client în urmă cu vreo doi ani când un fals proprietar încercase să îi anuleze contractul de cumpărare şi să-l evacueze din biroul său aflat, cum spusese mai devreme, la numai cinci minute de apartamentul ei.

  • E un personaj, îmi spuse ea în timp ce ne îndreptam spre biroul său pe strada aproape goală, deşi era tocmai în centrul vechi al oraşului şi erau doar câteva minute după ora 17. Locul unde lucrează şi unde ajunge uneori să şi înnopteze e un vechi apartament al comandantului închisorii austriece. Clădirea asta pe care o vezi acum, pătrăţoasă şi austeră, fără decoraţiunile vecinelor sale, a fost cea dintâi locaţie a închisorii Timişoarei. În chiar inima burgului.

Am intrat repede pe poarta deasupra căreia se găsea un balcon susţinut de stâlpi de piatră, singurul element care ieşea din aliniamentul clădirii. Curtea interioară era frumos renovată şi adăpostea un restaurant sub ale cărui umbrele câteva persoane beau bere din halbe impresionante. Un miros de mici bine prăjiţi, o specialitate locală, îmi aminti că nu pusesem nimic în gură de la micul dejun.

Elle o apucă pe scările care duceau la etaj şi care, vădindu-şi anii, scârţâiau la fiecare pas.

Biroul istoricului se găsea la capătul unui coridor lung şi luminat de soarele care trecea prin numeroasele ferestre ce dădeau în curtea interioară. Probabil de aici erau supravegheaţi foarte bine întemniţaţii când erau scoşi din celule.

  • Doamna avocat, ce plăcere să vă revăd! izbucni profesorul imediat ce deschiserăm uşa de lemn masiv cu o clanţă amintind de începutul epocii industriale.

Probabil era pensionat de câţiva ani, deşi se prezenta energic şi îmbrăcat tinereşte, după moda italiană, cu un sacou strâmt.

Biroul său era cu adevărat impresionant. Nu era la fel de luminat precum culoarul pe care veniserăm noi, avea doar o singură fereastră prin care soarele trebuie că se lăsa văzut doar puţine ceasuri dimineaţa având în vedere aşezarea clădirii faţă de punctele cardinale. Masa de lucru era aşezată în preajma geamului, tocmai pentru ca lumina să îi cadă peste foile de scris. Deşi avea un monitor pe masă, bătrânul îşi aşternea gândurile tot pe nişte coli de hârtie cu un stilou pe care îl închisese cu grijă după ce ne îmbrăţişase şi se reaşezase pe scaun.

  • Nu vreau să vă reţinem prea mult, începu Elle captatio benevolentiae. Vă mulţumim că ne-aţi primit de pe un minut pe altul. Prietenul meu doreşte doar să vă pună câteva întrebări despre un personaj pe care dumneavoastră cred că îl cunoaşteţi mai bine decât oricine altcineva în oraşul acesta… Aţi scris chiar şi o carte minuţios documentată.
  • Domnul vrea să ştie mai multe despre marele Pippo Spano? întrebă el privindu-mă cu atenţie. Sunteţi pe jumătate italian, continuă didactic, curios dacă faţa mea va exprima surpriza intuiţiei sale. Iar jumătatea indigenă îmi aminteşte de un prieten bun care s-a prăpădit anul trecut şi pe a cărui privire curioasă o moşteneşte.

Cred că rămăsesem impasibil fiindcă nu am zărit vreun zâmbet de satisfacţie pe faţa profesorului. Însă nu m-am putut abţine să îl întreb imediat cât se poate de neprotocolar:

  • L-aţi cunoscut pe Nicolae Matei?
  • Mi-a fost prieten. Dar vă asigur că nu am cunoscut decât o parte din personalitatea şi preocupările lui Nic.
  • Aţi putea să îmi povestiti câte ceva despre el, atunci?
  • Cred că cel mai bine ar face-o mama dumneavoastră. La mine aţi venit pentru Filippo Buondelmonti degli Scolari, spuse accentuând cel de-al doilea cuvânt.
  • Totuşi, bunicul…
  • Nu sunt pregătit să scriu biografia bunicului dumneavoastră şi nu aş vrea să fabulez. Dacă nu doriţi să ştiţi nimic despre Scolari, atunci nu îmi mai rămâne decât să vă servesc cu o cafea.

Se ridicase de la birou şi se îndreptase deja spre espressorul pe care îl zărisem în cealaltă încăpere prin uşa întredeschisă. Ştiam că nu mai are sens să insist pe tema bunicului, altfel m-aş fi găsit în aceeaşi situaţie neplăcută în care mă adusese curiozitatea de a o pistona pe mătuşa ucisă cu o zi înainte.

  • Ristretto? întrebă el cu spatele la noi.
  • Americano, i-am răspuns într-un glas cu Elle. 

Am profitat de ieşirea lui pentru a analiza puţin încăperea. Apreciam mobilierul de secol XIX, masivitatea bibliotecilor şi a comodelor cu decoraţiuni sobre, dar elegante. Iar biroul lui era o mostră de bun gust habsburgic şi erudiţie fiindcă etajerele stăteau să se rupă sub greutatea tomurilor cartonate. Statuete şi diverse obiecte din ultimele două veacuri îşi făcuseră şi ele loc printre cărţi. Iar acolo unde pereţii nu erau acoperiţi de mobilier, se găseau stampe vechi care ar fi făcut invidios orice muzeograf.

Elle îmi arătă în spatele meu portretul lui Pippo Spano după care trebuie că se făcuse statueta pe care mi-o lăsase bunicul.

  • Zahăr vă las pe voi să vă puneţi, după gust, ne spuse istoricul aşezându-ne în faţă ceştile negre şi câteva pliculeţe pe care scria în italiană.
  • Aveţi o comoară aici, i-am spus fără să exagerez deloc.
  • Le-am strâns de-o viaţă, răspuns luând dintr-un sertar o pipă cum nu credeam că mai există. Îmi permiteţi să îmi aprind nişte tutun? ne întrebă cu figura unui şcolar care a făcut o poznă.

Nu îmi plăcea să inspir fumul cuiva, doar că scena cu un profesor care împărtăşeşte povestiri trăgând din pipă merita chinul. Aşa că i-am făcut semn cât se poate de convingător că nu e o problemă, iar Elle i-a zâmbit aprobator. Bine-crescut, deschise fereastra înainte de a-şi aprinde pipa.

  • Eu am dat două examene din istoria noastră: întâi pentru a intra la liceu, pe urmă la facultatea de drept. Pe lângă toceala obligatorie, am fost pasionată de întâmplările vechi. Însă, astăzi este prima dată în care aud de Pippo Spano şi, din câte văd, nu era tocmai un nimeni, din contră, a influenţat major evenimentele din Europa Centrală şi Balcani.

Bătrânul profesor o privea lung pe Elle printre norişorii de fum emanaţi de pipa lui şi, când ea îşi termină vorbele, zâmbi înţelegător:

  • Draga mea, şi noi, ca mai toate ţările, ne învăţăm istoria proprie mai întâi. Pe urmă, învăţăm şi istoria mondială sau europeană, însă legată de nişte evenimente majore şi împărţită şcolăreşte în perioade. Aşa că ne trezim surprinşi că avem o viziune eronată asupra unor evenimente, că „noi ştiam ceva şi iacătă că e baş invers…” Din felul ăsta de a prezenta lucrurile pierdem sumedenie de amănunte, unele dintre ele mai importante decât bornele istoriei cunoscute. Asta ar fi una la mână. A doua? Pippo ăsta nu a aparţinut nici României, nici Ungariei, nici Italiei şi nici măcar Florenţei. A fost un european, un umanist şi un cavaler, adică un bărbat care se ghida după anumite principii transcendente timpului său.
  • Adică un adevărat „personaj”, cum ar spune americanii.
  • Americanii simplifică totul. La ei ori e albă, ori e neagră. Mă rog, cel puţin pentru spectatori, pentru opinia publică. Fiindcă în spatele scenei găseşti numai nuanţe de gri, care de care mai întunecate.
  • Din câte ştiu, Pippo a fost şi un iscusit politician, am intervenit amintindu-mi povestea bunicului.
  • Voi, italienii, beneficiaţi de o experienţă lungă în comerţ şi diplomaţie. Ştiţi că multe se rezolvă în afara tribunalelor ori a câmpurilor de bătălie. Aţi păstrat moştenirea romană şi aţi îmbogăţit-o cu experientele popoarelor din Orient pe unde au cutreierat negustorii şi aventurierii voştri. Pippo a fost şi el un aventurier, unul deosebit de isteţ şi curajos. Venind din Florenţa, un oraş oarecum departe de mare, nu s-a lăsat purtat pe valurile Mediteranei, ci şi-a creat legenda pe uscat, ca teutonii. Nu vreau să îţi ţin acum un discurs despre puteri maritime şi imperii continentale.
  • Totuşi, ce îl deosebea pe Pippo de ceilalţi condottieri care luptau pentru regii şi nobilii avuţi ai Europei? trecu, pragmatic, la subiect, Elle, intuind riscul să pierdem avionul dacă îl lăsam pe volubilul profesor să conducă discuţia.
  • Tocmai că nu era doar un condottier. Nu era un simplu căpitan de oşti cunoscător al strategiei şi tacticii de luptă, cu oarecare şarm cum îi stătea bine oricărui italian înconjurat de neveste de nobili decrepiţi şi curteni lingăi. Era un om de cultură, deprinsese ştiinţa administrării afacerilor, ar fi putut fi unul dintre bancherii de frunte ai Florenţei. Să nu mai spun că era pasionat de literatură, istorie şi religie. Arta diplomaţiei o avea la degetul mic şi în multe rânduri l-a scos din belele pe nărăvaşul Sigismund cu o vorbă bună şi o atitudine curtenitoare atunci când nu era cazul să mobilizeze armata. De la luptele împotriva turcilor la cruciada husită, trecând pe la războaiele Peninsulei Italice, nu a lipsit de la vreun eveniment militar din această parte a continentului.

Îşi opri asupra mea privirea odată ce termină prezentarea didactică a lui Pippo Spano.

  • Un om deosebit, e adevărat, i-am răspuns deloc sedus. Dar, sincer, mă aşteptam la altceva. Ceea ce ne spuneţi este istoria oficială. Cred că importanţa căpitanului stă într-o istorie necunoscută.

Profesorul surâse enigmatic.

  • Eu sunt om de ştiinţă, istoria e o ştiinţă, nu e ghicit în bobi, nici literatură. Tot ceea ce ştiu despre Scolari am scris în cartea pe care i-am dedicat-o.
  • Ne bucurăm că nu sunteţi unul din şarlatanii care transformă istoria în fantezie, interveni surâzând seducător Elle. Însă ştim că întâmplările mari ale istoriei au avut, uneori, o parte ascunsă istoricilor şi secretarilor de cabinet. Marii oameni de stat au avut nebuniile lor, planuri ascunse şi, uneori, aveau confrerii şi ordine secrete cărora le dădeau explicaţii sau ordine.
  • Adică am vrea să ştim ce anume reprezenta Pippo pentru epoca lui şi ce mai reprezintă azi pentru unii dintre noi încât bunicul meu mi-a lăsat o statuetă de-a lui într-un fel care ascunde o mare taină.

Bătrânul suflă un nor imens de fum înspre tavanul înalt. Deşi până atunci pe fereastra deschisă ajungea continuu şi constant înăuntru sunetul străzii circulate de maşini, o linişte completă se lăsă peste noi. Profesorul se îndreptă de spate, aşeză pipa în cutia ei şi îşi fixă coatele pe birou. Ochii îi străluceau.

  • Ceea ce doriţi voi sunt supoziţii, au prea puţin de-a face cu istoria. Nu le-aş putea proba vreodată. Şi, chiar de-am reuşi să demonstrăm câte ceva, am fi luaţi în râs şi consideraţi nebuni. Aşa că ceea ce vă voi spune este doar pentru urechile voastre.

E un pic dificil să vă explic totul în câteva minute. Faptul că Filippo Scolari ajunsese în partea asta de Europă şi că devenise mâna dreaptă a lui Sigismund de Luxemburg nu era ceva nemaipomenit, condottieri ajunşi atât de sus s-au mai văzut. Însă Scolari venea din Florenţa, el nu era doar un luptător, ci era, în primul rând, bancher, contabil – în vremea aia se cam suprapuneau cele doua noţiuni. El ajunsese la curtea lui Sigismund aducând cu sine învăţăturile unor ordine străvechi. Toţi ştim că prietenii cavaleri ai Regelui Arthur căutau Graalul. Au fost cavaleri care căutau eliberarea Locurilor Sfinte. Alţii urmăreau protecţia credincioşilor în Ţara Sfântă şi asta i-a cam îmbogăţit. Au fost şi dintre cei acuzaţi că se închinau lui Baphomet, un demon oriental. Printre atâtea ordine de luptători onorabili putea fi organizat încă unul, cu ţeluri cel puţin la fel de măreţe – apărarea Europei de turci şi a Coroanei Maghiare de trădători – care să mai urmărească şi altele. Nu mă refer acum la averi sau alte asemenea, mulţi cavaleri căzând în patima unor dorinţe lumeşti, ci la scopuri mai înalte şi mai bine ascunse. Altele erau faptele periculoase, care atrăgeau pedepse cu felurite morţi cumplite.

După ce devenise comite de Timişoara, se ocupase de a fortifica întreaga regiune. Aşa a ajuns la Lipova şi a descoperit ruinele de la Iarcuri. Ceea ce ştia din familie şi care i se păruse o poveste, se dovedea adevărat.

Şi aşa a luat naştere Ordinul Dragonului. Sigismund de Luxemburg era pe atunci doar rege al Ungariei, însă, curând, graţie „dragonilor” săi – Pippo Spano fiind cel dintâi – va ajunge împăratul Sfântului Imperiu Romano-German. În actul său de fondare al ordinului scria că membrii săi luptau pentru propăşirea credinţei şi protejarea creştinilor de musulmani. Însă, ciudat, nu vor fi acceptaţi numai prinţi, nobili şi călugări catolici, ci şi ortodocşi de-ai noştri ori chiar păgâni.

Pe urmă, uitaţi aici stema ordinului, ne spuse arâtându-ne un tablou aflat chiar în spatele său: dragonul pe al cărui spate e desenată crucea roşie a Sfântului Gheorghe. Cu un veac înainte, alt rege arpadian, Carol Robert de Anjou, cel care îşi stabilise capitala la Timişoara, înfiinţase un alt ordon cavaleresc esoteric, cel al Sfântului Gheorghe. Ştiţi cum este reprezentat Sfântul Gheorghe în iconografie? Un cavaler călare care ucide balaurul cu suliţa sau cu spada. Acum, la Dragoni, balaurul nu mai este ucis de nimeni, ci îşi încolăceşte coada în jurul gâtului, corpul său descriind un cerc.

Pentru alchimiştii medievali, dragonul încolăcit, Ouroboros, este simbolul lui Saturn, planetă asociată „vârstei de aur”.

Să ne gândim ce putea să urmărească o mână de cavaleri recrutaţi din mai multe confesiuni, chiar necredincioşi, care foloseau un simbol „răsturnat”, un dragon care se lasă de bunăvoie „crucificat”. Întuneric şi lumină îngemănate.

Să nu uităm că şi tatăl lui Vlad Ţepeş făcea parte din acest ordin secret, acesta fiind „alintat” în popor ca Vlad Dracul, tocmai de la acest dragon sau, mai pe româneşte, balaur, redat la loc de cinste pe blazonul familiei.

Un ordin cavaleresc cam eteroclit, cu simbolistică ciudată, aş spune chiar contrară credinţei. Iar acest Signor florentin, priceput şi la mânuirea sabiei, dar şi a conturilor bancare, găsise ceva nemaipomenit aici, în câmpia de la marginea regatului, între Timişoara şi Lipova. Omul ăsta va bate toată Europa, luptând în Italia, în Boemia, în Bosnia, participând la Sinodul de la Konstanz, hăt, în Elveţia. Şi se va întoarce mereu aici, unde va şi muri, în cetatea Lipovei, aproape de mănăstirea de pe dealurile Radnei.

Nu trebuie să fii istoric, nici detectiv să îţi dai seama că Ordinul Dragonului urmărea altceva, misiunea lui de luptă împotriva otomanilor era doar aparentă. În Evul Mediu, dacă voiai să ascunzi ceva de Inchiziţie, de regi sau Papalitate, cel mai uşor o făceai transmiţând anumite cunoştinţe şi ţeluri în vreo breaslă sau organizaţie cavalerească. Regulile erau ezoterice, dădeai seamă numai conducătorului organizaţiei, nu mai trebuia să te preocupi de cele necesare vieţii de zi cu zi. În schimb, puteai fi părtaş unor secrete nemaipomenite.

Dilema este ce anume îl atrăgea atât de mult pe Pippo aici de se întorcea mereu, după fiecare campanie militară la Timişoara şi Lipova. A adus meşteri florentini de au făcut din castelul Temesvarului, reşedinţă a sa, rivalul celui regesc de la Vişegrad.

Ca istoric, singura ciudăţenie de aici este o cetate care rivaliza, la vremea ei, cu Babilonul. Între zidurile sale încăpeau jumătate din cartierele Timişoarei. Vă puteţi imagina o asemenea incintă fortificată? De vreo cinci ori cât cetatea pe care au construit-o în Timişoara austriecii. Numai că asta fusese ridicată în urmă cu trei milenii. Pe mine la atât m-a dus capul. Voi, tu, cu bunicii tăi celebri, ai ocazia să aflii mai multe. De altfel, să fiu sincer până la capăt, dacă mi-aş băga nasul în mistere de felul ăsta nu aş mai putea vieţui aşa liniştit, trăgând din pipă fără griji. Voi sunteţi tineri şi aveţi protectori, eu… nimic.

Îşi aşeză tacticos pipa pe birou şi ne privi satisfăcut. În ce mă priveşte, nu îmi dezvăluise nimic fabulos, nimic care să îmi clarifice situaţia în care ne aflam. Ori, poate îmi lipseau mie unele elemente care să îmi permită a pune aceste piese de puzzle într-un tablou mai mare. De fapt, nu aveam nicio privire de ansamblu asupra ceea ce făcuse bunicul, tatăl mamei, ori bunicul patern. Ce puteam face cu aceste informaţii decât să le memorez meticulos şi să le folosesc mai târziu?

  • Nu cumva ordinul ăsta cavaleresc a supravieţuit peste secole? întrebă Elle.
  • Eu cred că da. Numai că, astăzi, nu mai sunt la modă armurile… le-au luat locul costumele şi cravatele de mătase.

Acum începeam şi eu să înţeleg.

  • Adică bunicul era un cavaler al dragonului?
  • Nu mi-a recunoscut niciodată. Dar dacă el ajunsese sub jurământul lui Pippo, cu siguranţă celălalt bunic îl introdusese în tagmă. 

Ne întinse o pagină A4 printată:

  • Îmi place să citesc de pe foi, nu de pe monitor, ne spuse. Aruncaţi un ochi peste articolul acesta cât sunteţi în avion. Spune totul despre ceea ce înseamnă Florenţa: bogăţie şi societăţi secrete. Dacă citiţi printre rânduri, bineînţeles!

                I-am mulţumit frumos, i-am strâns mâna şi am ieşit în trombă din biroul lui: chiar nu voiam să pierdem avionul.