”Am rămas prin excelență tipul antieroului”

”Am rămas prin excelență tipul antieroului”

Dialog la margine de timp cu prozatorul, dramaturgul și sculptorul   Aurel Gheorghe Ardeleanu

Curios, poate nu voi ști niciodată câte statui a sculptat Aurel Gheorghe Ardeleanu. Mi-l închipui și acum în atelierul său din Piața Plevnei, cobori trei pași și te cufunzi în spațiul acela de lumini și penumbre animat de figuri ce te scrutează, unele cu curiozitate, altele cu indiferență, dar nici care revoltate că le-ai tulburat tăcerea. Domnește o ceață ușoară, probabil semnul creației într-un atelier unde munca e remodelarea vieții, nemurirea ei.

Aurel a fost unic. Probabil s-a mirat și el o viață întreagă de cei doi talanți dăruiți. Un scriitor de excepție și un sculptor de excepție. Nu încap comparații. Totul e făcut foarte bine. Atât romanele și celelalte scrieri ale sale, povestiri, piese de teatru, cât și sculpturile colcăie de viață. A știut să nască viață, să o lase după ce, grăbit, ne-a părăsit. De curând. E un fel de a spune „părăsit”. Îl afli pretutindeni, în parcuri, pe alei, în holuri, unde întreaga lui armie bănățeană te întâmpină cu demnitate și bonomie.

Cu vreo patru ani în urmă, i-am propus să stăm de vorbă mai pe îndelete. A intrat în joc, dorea să se confeseze. Eram incitați de o scurtă filmare pentru televiziune în care nu rostise decât frânturi de vorbe.

În acea zi de 14 septembrie 2017 am revenit cu reportofonul. A urmat aproximativ ce urmează să citiți. Aproximativ zic, pentru că, după ce i-am trimis dialogul așezat pe hârtie, a scos instrumentele scriitorului și a reașezat multe dintre cuvinte. Meseriașul nicicând temperat. Astfel, unele dintre răspunsuri au devenit adevărate pagini romanești, descrieri de o profunzime și bogăție imagistică de-a dreptul excepționale.

Apoi, în aprilie anul trecut, mi-a trimis forma finită, pentru o plănuită carte de interviuri a bănățenilor de seamă. Ca și cum și-ar fi dezvelit propriul bust. Și iată-l, cum va rămâne în eternitate.

  • Ne aflăm undeva în acest colţ de Timişoară, care e încărcat de istorie, lângă noi, în faţa noastră, undeva, în apropiere statuia lui Gheorghe Doja şi misterul unde va fi fost acel rug aici, în Piaţa Plevnei, sau dincolo, în Piaţa Maria. Aici coborâm câteva trepte şi dăm peste o lume pe care realmente cred că o cunosc, o revăd, e cea de undeva, dintr-un atelier de la Şcoala Populară de Artă, unde făceam cândva un reportaj portret de televiziune, mutat aici, dar cel care este constant şi cu care mă revăd mereu eşti tu, Aurel Gheorghe Ardeleanu, cu care doresc de multă vreme să povestim, pentru că ai în tine acel ceva care, pe undeva, îl am şi eu, şi anume acel simţ al Timişoarei, acelaşi simţ al timpului petrecut aici. Mărturisesc că pregătind acest interviu am crezut că lucrurile se vor derula foarte uşor, şi vom povesti băbeşte despre viaţă, dar m-ai bulversat cu o propoziţie pe care am redescoperit-o ieri seară, revenind la  recentul tău volum Nebun după Paris, şi anume tu mărturiseai că „Sunt mereu între cer şi pământ, dar niciodată acolo unde trebuie. Asta sunt”. Cum eşti, de fapt?
  •  Sunt, spuneam acolo mereu între cer şi pământ, între o realitate uneori extrem de tensionată, de dureroasă, între terra ferma, pământul pe care viețuim şi cer, idealitatea spre care aspirăm cu toţii. Cam aşa mă simt eu în permanenţă. Și, desigur, pe această scală a iluziilor și deziluziilor oscilez, când sus, când jos. Depinde de moment, de conjunctură, de probleme existenţiale, sociale și artistice  care mă frământă.
  •  Citeam şi minunata postfaţă la acest roman uluitor, Nebun după Paris, o postfaţă semnată de doamna profesor Rodica Bărbat, care vorbea de faptul că tu te afli în permanenţă în căutarea Adevărului, Binelui, Frumosului, sub semnul Speranţei. O fi nimerit drumul?
  •  Printr-o formulare expresivă, concisă și lipsită de echivoc, Domnia-sa,  fără doar și poate, a pus, cum se zice în popor, degetul pe rană. Eu, înainte de a cunoaște teoretic relația dintre Bine, Adevăr și Frumos definite de filosofia antică drept valori spirituale fundamentale ale omenirii, am fost atras de ele, la început confuz și empiric. Fără aceste entități ale metafizicii clasice, întregul meu sistem cosmic interior de valori s-ar prăbuşi.
  •  Şi ai încercat în continuare să le dai materialitate, iar lumea ta, în condiţiile acestea, devine foarte precisă, foarte concretă, foarte bine direcţionată. Ţi-au creat un destin în care te-ai remarcat ca dramaturg, te-ai remarcat ca prozator şi, evident pe alt palier, te-ai remarcat ca un redutabil sculptor, portretist mai cu seamă. Haide să ducem treburile cu mult în urmă în timp, să ne întoarcem la acel moment în care veneai pe pământ într-o lume care se forma, o lume care începea, o lume care însemna undeva lângă Timişoara Colonia. Cum ai venit pe lume, ce erau părinţii tăi, şi, mai cu seamă, care au fost primele trăiri vizavi de Timişoara?
  •  M-am născut și am crescut într-o Colonie muncitorească situată în partea de răsărit a orașului și care  figura  pe harta sa  doar cu unul  ori doi ani înainte de nașterea mea. E un teren alipit de digul din  pământ bătătorit al pârâului Behela, un dig ce desparte și azi ca atunci habitatul uman al orașului de cel al unei naturi bogate și libere. Deci, pot spune, că am fost martorul direct al ivirii pe lume a unei noi așezări umane. La începuturile sale, locul a fost unul cu desăvârșire inospitalier. Ciopârțit fără milă de o țiglărie din apropiere era plin  de mlaștini, de gropi  năpădite de buruieni și plante acvatice, de broaște, țânțari și lipitori, apoi, în anii care au urmat de mormane de gunoaie deversate aici o vreme de primăria orașului și răscolite mai tot timpul de vânturi, de ploi și de indivizi solitari căutându-și fie un adăpost, fie fel de fel de obiecte bune de înădit și refolosit… Iar noii  proprietari ai  loturilor de casă primite în colonia numită în derâdere „a broaștelor”, erau tinere familii nevoiașe venite de pretutindeni  în  căutarea unui trai mai bun. Le despărțea portul, obiceiurile, cutumele, dialectele și graiul,  neîncrederea uneia în celălaltă, dar le unea o voință tenace de a scoate de sub ape aceste terenuri inundate succesiv de cele ale Behelei. Aveam doar patru ani, dar îmi amintesc foarte bine de catastrofala inundație din toamna anului 1940. Era noapte și puhoaiele dezlănțuite ale pârâului cărau la vale deopotrivă pomi smulși din rădăcini și stârvuri de animale moarte în vreme ce oamenii își căutat salvarea de devastatoarea lor revărsare  pe acoperișurile caselor, iar cotețele de prin curți erau purtate de ici-colo, asemeni unor ambarcațiuni fără cârmaci. Însă în anii următori, într-un conjugat efort al localnicilor cu cel al primăriei,  a fost  înălțat un dig. Unul care continuă să dăinuie și azi  îndeplinindu-și menirea. Apoi, din tată-n fiu și de la o epocă la alta, au urmat ani de trudă în care cei socotiți cândva niște „deșeuri umane” și urmașii lor și-au refăcut și consolidat zidurile caselor, au umplut  gropile și nivelat locurile, le-au înverzit și înflorit făcând din Colonie un loc azi mult râvnit. În ce mă privește, sunt mândru că părinții mei au făcut parte din acei „pionieri” ai începutului. De la ei, în timp, am învăţat ce înseamnă dăruirea, puterea de muncă până la sacrificiu, opțiunea pentru lucru bine făcut și urmărire consecventă a unui ideal.                                   
  •  Iar de la părinţi ce ai mai luat, în afară de bătaia de care vorbeşti în carte  pentru încercarea ta de a pleca la Paris în copilărie?
  •  Ce am luat de la ei?… În acele vremuri relaţiile dintre părinţi şi copii erau cu totul altele decât cele din zilele noastre. Ai mei veneau din  lumea satului – tata din Ardeal, mama din Banat – acolo unde raporturile dintre membrii unei familiei erau bine statuate de tradiție, cutumele ei fiind stricte și pragmatice. Deci, în cadrul angrenajului familial am avut parte, dacă pot spune așa, de o educație directă, frustă, de mic încredințându-mi-se sarcini concrete de care răspundeam „cu capu”. Și ele constau, indiferent de anotimp, ore, zile și starea vremii, în interminabile stat pe la diferite cozi, iar când nu eram la școală la păzitul vacilor familiei. Întâi una, apoi două, trei, chiar și patru, iar când cotele, impozitele și viața s-a înăsprit cumplit, din nou una și, în cele din urmă, niciuna –  în dusul  laptelui pe la clienți cu mult hărțuita mea bicicletă Bremabor adusă de tata la întoarcerea sa de pe front. Deținerea de pământ arabil și creșterea animalelor erau socotite pe atunci de  familiile  venite „la oraș” din mediul rural, ca singurul mod de a putea răzbate în viață. Iar privațiunile îndurate,  niște  utopice promisiuni  ale unei  viitoare fericiri. Acestor severe precepte și cărora nu aveam cum să mă sustrag mi-au întunecat, în parte, copilăria. O frustrare din care s-a născut, direct ori indirect, nu mai țin minte, năstrușnica mea idee de a „fugii” la Paris.      
  •  Ai asistat la naşterea unei zone urbane din Timişoara, Timişoara este formată din mai multe oraşe, oraşul acela se numea Fabric pe vremea respectivă. Cum arăta Fabricul atunci?
  •  Timişoara și atunci, cum a rămas și astăzi, era compusă din mai multe  cartiere. Iar cartierele mărginașe, la rândul lor, dintr-o suită de colonii care li s-au adăugat succesiv de-a lungul anilor. Și, fiecare cartier îşi avea „centrul” și particularitățile sale distincte. Centrul Fabricului era, desigur, Piaţa Traian. Eu, cel născut și crescut pe strada Popa Balint, azi Glinka, o stradă perpendiculară pe digul Behelei, plecam spre Piața Traian pe Calea Dorobanţilor pînă la aşa-numitul  pod al Uzinei, – un loc în prezent flancat de un bust realizat de subsemnatul a lui Virgil Economu, conducătorul armatei române care la 3 August 1919 intra în Timișoara, consfințind unirea Banatului cu restul provinciilor țării. Pe atunci, acest pod era socotit un fel de pod-vamă. O delimitare topografică care și-a pierdut în timp vechile rosturi, dar încă vie în acei ani. Iar  trecerea noastră, a copiilor, dintr-o parte în cealaltă a sa, anevoioasă. Pricina? Acolo aveau loc mai  tot timpul confruntări între grupări de preadolescenți aflate într-o permanentă stare beligerantă. Motivul? Pentru ceea ce, în lumea animală, obișnuim să numim: apărarea teritoriului. Cu atât mai anevoioasă se dovedea trecerea lui de unul ca mine care nu aveam nici vârsta și nici pe cineva apt să mă  ocrotească, așa că, deobicei, apelam la un șiretlic salvator: mă agățam de tampoanele tramvaielor. Pe cât de disperant de decăzută, de uitată, lăsată în paragină și neluată în seamă de autorităţi este astăzi, pe atât de fabulos de vie era în acele vremuri Piața Traian. Centrul unui cartier industrial, economic și comercial prosper, ea se remarca prin multitudinea magazinelor și prăvăliilor sale de textile, încălțăminte, porțelanuri și sticlării ticsite de mărfuri, o  perpetuă agitație a străzilor,  strigătele negustorilor lăudându-și marfa, a celor care își demonstrau puterea brațelor și ea de vînzare, veselia zgomotosă din berăriile, cârciumile, grădinile de vară și, la sfârșitul săptămânii, ale sălilor  de dans și petreceri. Viaţa pulsa în jur precum într-o uzină. Iar prin prezența nenumăratelor  ateliere-prăvălii cu ușile lor larg deschise și a meseriașilor executându-și în văzul trecătorilor diversele lor profesii, în vreme ce noi, copiii, privindu-i fascinați, ne puteam imagina fiecare pe rând că suntem bijutieri, brutari, măcelari, croitori, potcovari, tocilari, ceasornicari, tinichigii… Ori… pictori. La demisolul unui  imobil de pe strada Dacilor am văzut atunci, pentru prima dată în viața mea, un reprezentant al acestei bresle. Ajutându-se de un floștomoc (un băț cu un capăt al său învelit în cârpe) desena pe o bucată de sticlă soarele unei firme numită: Zori de zi. Și atât  fără de cusur mi s-au părut a fi trasate razele sale și culorile de vii, de luminoase, încât – așa am crezut atunci – că mi-e dat să-l văd la lucru pe cel mai mare pictor al tuturor timpurilor. Piaţa Traian era ea însăși, prin întregul spațiu din faţa Bisericii sârbeşti, o întinsă piaţă de zarzavaturi, produse lactate, flori și fructe. Cu toate că eram în plin război, ea era mereu îmbelșugată, pitorească, colorată. Țărăncile din împrejurimile orașului și precupețele veneau aici cu noaptea-n cap căutându-și un vad prielnic să-și poată  vinde cât mai avantajos produsele. În piaţeta din spatele bisericii se comercializau păsări și animale mici de carne și decorative, pe când piaţa de dincolo de Farmacia Kovacs și Podul Dacilor, actuala Piaţă Badea Cârţan, cunoscută pe atunci sub numele de Piaţa de Fân, era destinată comercializării furajelor pentru animale, căruțașilor cu atelajele și animalele lor în așteptarea mușteriilor, şi, în același timp, o bogată și colorată piaţă a divertismentului. Aici se instalau circurile sosite temporar în oraș, „rupătorii” de lanțuri și „înghițitorii” de săbii, femeia cu limba ei de vacă, care pentru câțiva lei îți lingea cu zimții ei băloși țeasta, „zidul morții”, călușeii și nenumăratele tarabe cu tot felul de bucurii ale  gurii, ochiului, cât și a altor simțuri. Peste tot vacarm și distracții pe măsură, iar prin mulțimea gureșă și pusă mereu pe glume, în orele când nu erau în arenă,  circăresele-prostituate își căutau  mușterii.
  •  Nu ai mai prins canalele, nu ai mai prins zona aceea fabuloasă a Veneţiei Fabricului?
  •  Nu. Respectivele canale s-au desecat la începutul secolului XX. Topografic, străzile copilăriei mele au fost foarte apropiate celor de azi.
  •  Dar exista Behela, despre care şi vorbeşti…
  •  De-a lungul timpului Behela şi-a schimbat doar parțial cursul, dar a continuat să rămână acelaşi pârâu colector de ape pluviale pe care le adună dinspre Bencec, Pişchia, Giarmata, Dumbrăvița purtîndu-le înspre Pădurea Verde, ca, apoi, traversând-o, s-o apuce spre revărsarea sa în Bega… Şi în raport cu starea vremii, debitul ei să fie când năvalnic, când doar un biet fir apos abia târâtor.
  •  Iar acum a dispărut…
  •  Aparent, doar.  Behela dispare şi renaşte ori de câte ori situațiile post-meteorologice o impun.
  •  Eu m-am născut în Elisabetin, dar am copilărit în centru şi nu cunosc acest lucru. Tu însă veneai din Colonie. Exista un anumite sentiment de a veni înspre oraş, era o anumită mirare a copilului, era un anumit sentiment special?
  •  Da. O imensă curiozitate de copil însoțită de o încântare aparte, dar și o deosebită neliniște pe care mi-o dădea trecerea dintr-o lume în alta, așa am perceput eu fiecare nouă plecare din periferia extremă a orașului – una săracă, dar  cunoscută și sigură – înspre  mereu alte străzi și cartiere noi ducând spre centrul orașului. Tot mai bogate, mai fascinante, dar și mai străine, mai încărcate de necunoscut. Și ceea ce inițial îmi declanșa un puternic sentiment de uimire și  entuziasm, treptat, se transforma în unul de temere, nesiguranță și culpabilitatea  intrusului într-un spațiu ce nu-i aparține. Al sentimentului că locul cu pricina ar putea ascunde capcane și ipotetice agresivități. Cum am mai spus, o primă „schimbare de decor” o percepeam la trecerea peste Podul Uzinei. Era o trecere de la cenușiul dominant al salopetelor muncitorești, al zidurilor caselor din pământ bătut cu tencuieliile lor scorojite, la o altă lume începând să se coloreze tot mai bogat prin ghivecele cu flori din ferestre, rochiile și pălăriile doamnelor, șorțurile și halatele meseriașilor și ale negustorilor. Niște indivizi „personalizați” prin magazinele ori atelierele pe care le dețineau, dar și de forma diferită a mustăților și pipetănăturilor, a îmbrăcăminții purtate, rotunjimea obrajilor și a pântecului și a unui grad superior de siguranță de sine. Acestor semne demne de luat în seamă se mai adăugau veșmintele curate, apretate și călcate ale trecătorilor  pe străzile mereu stropite și măturate, ceea ce-i impuneau copilului de la marginea orașului un plus de respect. Dar când treceam peste Podul Neptun, din  cartierul Fabric în Cetate, atunci era ca și când  azi aș  merge de la Timișoara la Paris.
  •  Acestea au fost revelaţiile copilului, trăirile tale. Apoi ai continuat şcolile. Pe unde te-au dus acestea?
  •  Şcolile m-au purtat dintr-un capăt la orașului în celălalt al lui; din Fabric în Iosefin.  Căci, după un prim an de Loga, a urmat reforma învăţământului și am fost redistribuit la o şcoală din cartierul meu ca,  după terminarea cursului gimnazial, cum se numeşte astăzi, să urmez Şcoala Medie Tehnică de Construcţii, situată în partea opusă a orașului, în Iosefin. Drumul îl făceam însă rutinier, cu tramvaiul. Războiul se terminase, lumea în jur a început să se schimbe, viața să se degradeze,  iar pentru mine spectacolul străzii să-și piardă din interes. 
  •  Dar de ce ai ajuns tocmai la Şcoala Medie Tehnică de Construcţii?
  •  Povestea este una mai aparte.  Părinții mei țineau morțiș să mă despartă de un verișor de aceeași vârstă, venit de la țară să urmeze și el liceul și care locuia la noi. Totul, pentru ca fiecare dintre noi să-și vadă mai sârguincios de învățătură și treburile sale, așa credeau ei că o să fie.
  •  Şi cu ce lucruri anume v-aţi îndeletnicit atunci?
  •  Ce puteam să facem? Eu prin firea mea sunt un solitar. Viaţa în grupuri numeroase nu mi-a surâs niciodată; am fost și am rămas prin excelență tipul antieroului. Un etern nemulțumit. Nu mi-am găsit locul în Colonie, drept dovadă experienţa trăită și descrisă de mine în Nebun după Paris. Negăsindu-mi-l l-am bănuit mereu a fi în altă parte, fără însă a putea preciza unde anume. O șansă a vieții mele a fost că am avut mereu luciditatea să-mi conștientizez neîmplinirile și înțelepciunea să-mi asum eșecurile, necăutând țapi ispășitori prin curți vecine.  Nu pot să urăsc, dar nici să uit. Și nici să mă dau bătut, simțindu-mă obligat, față de mine însumi, cu orice risc, să-mi caut mereu drumul meu. Copil fiind, mi-am  „testat” asiduu voința și rezistența fizică până aproape de limita extremă a existenței. Am făcut atletism, lupte, înot… pedalam cu disperarea nebunului pe bicicletă, aruncam cu pietre și săream peste șanțuri în încercarea de a-mi evalua capacitățile.  Și mi-am tot căutat „drumul” până am realizat că nu sunt dotat pentru  performanța fizică. Că, căile afectului și ale spiritului, îmi sunt mai apropiate. Și ele viermuiesc, se încolăcesc și chiar se zbat în mine. Atunci, mi-am zis: gata! stop! Ajunge!  Așa m-am oprit la teatru, la sculptură, la proză…
  •  Care este Parisul tău de fapt. Dar e real momentul acela pe care îl descrii al plecării tale în aventură spre Paris?
  • Faptul este strict autentic. De altfel, toate scrierile mele au la bază o întâmplare reală. Petrecută mie ori celor din preajmă. Apoi, se știe: fără vrerea noastră, elementele autobiografice ni se strecoară singure în texte …
  •  Dacă este real înseamnă că şi la acestă oră mai ai acel plaţ al tău în Colonie. Deci înseamnă că depărtarea de fapt te aduce nostalgic înapoi.
  •  În viața mea am fost o singură zi la grădiniță recuperat fiind din fereastra ei de unde, printre hohote de plâns și sughițuri, imploram trecătorii să mă ia cu ei că: „Vleau acasă… vleau acasă…” Ca, apoi, în toată copilăria şi adolescența  să simt o imperioasă nevoie „să fug de acasă”, din Colonie. Iar la maturitate, nostalgic, să-i dedic un roman: Ploaia de nisip și, periodic să mă întorc în acea parte a orașului. O fac și acum în memoria părinților mei și a primilor locuitori ai așezării.
  •  O vreme ţi-ai lucrat grădina, acum?
  •  Acum am dat-o altcuiva s-o îngrijească. Plătesc impozitul şi tot ce se impune, doar ca terenul respectiv, rămas moștenire de la părinți, să arate cât de cât onorabil. Și cu încăpățânare am  refuzat decenii s-o înstrăinez. Până, de curând…
  •  Un solitar care îşi iubeşte locul, dar visează la depărtări.
  •  Eu însumi găsesc stranie această dihotomie. Continua atracție și respingere a contrariilor. 
  •  Iată că ai trecut prin şcoala timişoreană, Timişoara adolescenţei tale, ce-ţi oferea oraşul după ce ai depăşit momentul copilăriei?
  •  Războiul se sfârșise, dar metehnele sale au continuat să-i stăruie încă multă vreme. Violența, pe de o parte, și plânsul pe de cealaltă, s-au constituit într-un mod de viață și limbaj diurn. Și, între noi copiii, încăierările izbucneau când nu te așteptai, iar dreptatea în  Colonie se făcea cel mai adesea cu palma, pumnul și parul… Când nu mă lăsam singur cotonogit de la bun-început, peisajul Behelei cu mărăcinii,  gropile, denivelările și viroagele sale au fost folosite mereu cu iscusință de trupul meu fugărit printre cirada de vite ale coloniei scoasă la păscut…. Dar niciodată n-am fost bântuit de gândul răzbunării. „Bătaia e ruptă din rai”, ori: „…ea îi ajută pe copii să crească mari și voinici”, îmi era dat să aud adesea rostindu-se în jurul meu în vreme ce îmi ștergeam obrajii mânjiți de sânge și muci. Toate însă trec pe nesimțite. Mai ales, copilăria. Pentru adolescenți – și atunci ca acum – distracția prima. Cei din Colonie așteptau cu nerăbdare  sfârșitul săptămânii să poată  urmări meciurile de fotbal de pe Stadionul Electrica și să meargă apoi la aşa-zisele ceaiuri, la baluri… Dar și la cinematograful Apollo, a cărui sală se dovedea a fi mereu neîncăpătoare pentru locuitorii cartierului care – de la nepot la bunic – săptămână de săptămînă mergeau la film. Și în vreme ce unii se revoltau de prezența în sală a doctorului Sedan, din cauza înălțimii nefirești a acestuia nu puteau urmări în voie filmul, restul spectatorilor susțineau ori dezavuau acțiunile de pe ecran prin tropăituri, fluierături ori aplauze. Fără să evit cu desăvârșire distracțiile generației mele, pe mine, cel înglodat până-n gât în concretul vieții dar purtându-mi mereu capul prin nori mă atrăgea, în mod aparte, lumea mirifică a scenei. În special cea a Operei și a Teatrului Matei Millo, cum se numea pe atunci Teatrul Naţional de azi. Dar și scena din Parcul Rozelor, cea a Clubului CFR… Important era doar să pot intra la spectacole pe gratis ori să reușesc să mă strecor neobservat. 
  •  Dar cum te-ai apropiat efectiv de teatru, de scenă, cum ai urcat pe ea?
  •  Pe vremea aceea,  înaintea fiecărui  spectacol în faţa intrării actorilor de pe strada Mărășești, se aduna un grup eterogen de adolescenți şi din incinta instituției ieșea cineva, cu precădere un anume domn Crâșmaru, un individ înalt, ciolănos, adus ușor de spate, care,  întinzând spre noi un deget lung și descărnat, zicea cu vocea sa etern dogită: „Tu, tu, tu, tu…” Cei aleși să devenim figuranți în spectacolul din seara aceea, intram în cabine, ne îmbrăcam costumaţia respectivă, și, – îți dau ca exemplu spectacolul Aida, – traversam scena o dată, apoi, să părem cât mai mulți, eram puși să alergăm prin culise ca să revenim și a doua, și a treia oară… Cam la atât se rezuma „rolul” meu în spectacol. El lua sfârșit, dar bucuria momentului pentru mine continua încă zile întregi. Aşa, ori prin alte mijloace,  m-am apropiat concret de teatru și am apucat să văd, cred, toate spectacolele Naţionalului montate în vremea aceea…
  •  Deci făceai figuraţie şi la Operă.
  •  La Operă, în primul rând, fiindcă ea necesita un corp de figuranţi  mult sporit față de Teatru.
  •  Dar, apropo de Aida, făceai parte dintre robii mascaţi sau dintre cei care nu erau vopsiţi?
  • Tot timpul eram vopsit. Și eu și verișorul meu ne făcuserăm un obicei  prostesc să ne mânjim în neștire, ca, apoi, să putem rămâne cât mai mult timp posibil, uneori până spre miezul nopții, sub dușurile băii instituției. Comportamentul îmi era unul tipic de copil, bucuria la fel, dar mândria că pot să pășesc pe o asemenea scenă, lângă actori cunoscuți ai urbei, era deja o infatuare de adolescent ce își supraestima importanța sa artistică și socială. 
  •  Care era sentimentul când vedeai hăul acela negru din faţa ta?
  •  Hăul acela nu e chiar întrutotul… negru. Scena are o  putere de drog și fețele spectatorilor îmi păreau a fi o jucăușă spuză de lumini. Iar privitul întregii săli  precum o feerică rătăcire printre stele.
  •  Şi în febra aceea a emoţiilor, mai ţii minte anumite evenimente teatrale, anumite momente mai speciale pe care le-ai trăit?
  •  Unul, într-un spectacol, cred, în Carmen. Răsfirat pe întreaga scenă, corul cânta nevoie-mare, și văzând eu că toată lumea e atât de bine dispusă ce mi-am zis: de ce n-aș fi și eu? Dar în clipa imediat următoare am văzut că instantaneu toți coriștii dimprejur, unii fiind nevoiți chiar să întoarcă spatele sălii, au început să-mi facă semne disperate să tac.  (Râdem) 
  •  Ai avut deci revelaţia propriei tale voci muzicale… Îmi aduc aminte, pe de altă parte, că şi eu am făcut la un moment dat figuraţie la teatru, Gheorghe Leahu, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a prilejuit acest lucru, şi am jucat în Passacaglia, alături de el, eu, figurant, jucam fotbal. A fost pentru prima şi ultima oară când am jucat fotbal în viaţa mea.
  •  După primirea acestui veto general de dezaprobare nici azi nu mai cutez să scot un pretins sunet muzical în fața nimănui.
  •  Deci cariera ta muzicală s-a oprit din păcate aici. Dar alte evenimente, piese de teatru, ai văzut mari actori…
  • Teatrul timișorean trecea printr-o perioadă fastă. Direcțiunea îi era asigurată de artistul emerit Gheorghe Leahu. Printre alți actori celebri ai momentului: Dem. și Jenny Moruzan, Ștefan Iordănescu, Vasile Cosma, Vasile Crețoiu, Anatol, tânărul Stelian Cremenciuc, soțul prim-balerinei Beby Feretti… Printre spectacole, o integrală Ion Luca Caragiale. Îndrăgisem textul Nopții furtunoase în așa măsură, încât, la școală, în timpul pauzelor dintre ore, interpretam frânturi de roluri în fața colegilor mei. Prin felul cum o făceam, fără să am defel virtuți de actor, i-am impresionat în așa măsură încât și acum, la reîntâlnirile noastre periodice, câte unul începe să-mi imite scălămbăielile mele din acele vremuri.
  •  Bănuiesc că apucai să vezi şi alte piese în afara celor în care jucai.
  •  În afara spectacolelor teatrului timișorean n-am prea văzut multe altele. Nu aveam cum. Turneele trupelor străine erau pe atunci rare. Dar împreună cu mama, o ființă de o înspăimântătoare voință și capacitate de muncă, însă, paradoxal, și o pasionată și sensibilă iubitoare a teatrului radiofonic, oricând capabilă ca la ora difuzării emisiunii să-și lase toate celălalte preocupări baltă și să ascultăm împreună, la difuzorul din „târnațul” casei, piese de teatru. Acest fapt dovedește, fără tăgadă, că îi plăceau poveștile, credea în verosimilitatea lor luându-le drept întâmplări de viață petrecute aievea și, în sinea sa regreta probabil lipsa de carte ca să le poată cunoaște și pe alte căi. Dar ce m-a determinat pe mine să scriu teatru n-o voi ști vreodată. Peste câțiva ani, o să mă trezesc așa, deodată, eu cățelușul de pripas în lumea scenei că încep să „urlu” texte dramatice cu forța și, poate, disperarea unui lup prins în capcană. Ori, poate,  speram că prin teatru  voi reuși, cândva, să bat la poarta  nemuririi.
  •   În ce clasă erai când ai făcut figuraţie?
  •  Am terminat Şcoala Medie Tehnică de Construcţii în 1954, Figurația am făcut-o, cu aproximație, între 1952 și 1954.
  •  Şi brusc te-ai decis să mergi la Arte Plastice. Cum a fost?
  •  Nu, nu… Au urmat șase ani nefaști în viața mea. Dar anii aceia extrem de tulburi și tensionați s-au dovedit a fi definitorii pentru destinul meu. După absolvirea școlii am lucrat, cu intermitențe, aproape doi ani, ca tehnician constructor dar și ca muncitor necalificat, cărător cu roaba de asfalt incins în plină arșiță a verii, pe diferite șantiere din Timișoara și împrejurimi. Lumea care mi-a fost dat mie s-o cunosc acolo mi s-a părut a fi una profund duplicitară. Oamenii apăreau dimineața, pontau, apoi dispăreau, lucrând prin alte părți, dar mie mi se pretindea să înregistrez materiale și munci neefectuate. Iar eu, introvertitul, răzvrătitul, un maniac însetat de adevăr și dreptate, eram într-un permanent conflict cu muncitorii, dar și cu șefii mei direcți. Plecam, îmi căutam un alt loc de muncă, însă „scenariul” se repeta aidoma. Și cum niciodată n-am știu, n-am putut și nici nu am vrut să par un altul decât sunt cu adevărat, n-am spirit de gașcă,  mercantil ori diplomatic,  șiretenia nu îmi curge prin vene, prieteni pe atunci fiindu-mi doar câțiva foști colegi de școală primară și un stol de porumbei în podul casei părintești, am înțeles, la rându-mi, că sunt un individ de neînțeles pentru cei din jurul meu. Și simțind din nou că locul meu a fost și este, de când mă știu,  mereu, mereu, în altă parte decât unde mă aflam atunci, plecam iar. Abătut, dar nu disperat. Începusem să cochetez cu literatura. Dar să ai cutezanța să pleci la vânătoare de himere, așa cum te îndeamnă ea, implică o cunoaștere profundă a vieții. O bogată cultură, o concepție generală despre lume și un sistem de gândire coerent. Mi-am dat însă repede seama că eu sunt departe de toate astea. Și ce mi-am zis atunci: Dacă am cu adevărat har literar, el poate să mai aștepte, instruirea, ba! Și am dat examen la Filosofie, la București. Dar am căzut datorită limbii ruse, la care am luat o notă execrabilă. Așa a fost să fie. În toamna aceluiași an voi fi încorporat…  
  •  Unde?
  •  La Găiești, unitate mutată apoi la  Piteşti, ca peste un an să mă reîntorc iar la Găiești. Acum însă într-o altă ipostază… În total, am făcut trei ani și patru luni de armată din care un an şi patru luni de Batalion disciplinar….  Au fost  anii care m-au marcat pentru tot restul vieţii.  
  •  Te știu om pașnic, cum de ai ajuns tocmai la diribau?
  •  Pentru neexecutare de ordin. În armată, mai mult decât oriunde,  insubordonarea se sancționează exemplar.  În trei dimineți consecutive, mi s-a dat același ordin. Unul care nu avea  de-a face nici cu secretul și nici cu instruirea mea militară. Firesc, prima dată l-am executat fără cârtire. Socotind că e o confuzie, strângând din dinți, l-am respectat și a doua oară. Conștient de urmările grave ale deciziei pe care o voi lua – din născare fiind însă incapabil să mă supun unor ordine arbitrare, discreționare dar și înclinat să fac mereu altceva decât mi se poruncește –  a treia oară refuz să-l  execut. Și o fac categoric și repetat, de trei ori, scurt și îndârjit, căci așa pretinde regulamentul militar pentru a putea fi legal judecat și condamnat. Apoi, un  tribunal militar făcându-și datoria mă condamnă la doi ani de batalion disciplinar. Din  ei voi executa un an și patru luni. O  socot cea mai sumbră perioadă a vieții mele. Degeaba îți  povestesc că tot n-o să poți înțelege cum  a fost  posibil, ca eu, debilul, așa cum eram pe atunci, să pot viețui într-o încăpere de 8 pe 4 metri a triajului Penitenciarului din Pitești, timp de vreo două săptămâni – atât cât a durat o carantină în drumul meu spre Batalionul disciplinar din Găiești – alături de alți 102 încarcerați, în vreme ce, într-un singur pat din șirul celor câte trei suprapuse, atârnau „ciorchinele” formate din trupurile a trei-patru „dușmani ai poporului”, uneori chiar și cinci, fiecare „bandit” încercând să-și afle în ele ori în „șerpăraia” de sub ele, odihna. Peste tot se horcăia, se  suferea… în unul s-a și murit… Ca ultim sosit, mi s-a „repartizat” să-mi petrec nopțiile întins pe dușumeaua din fața tinetei. Sufeream de rinichi și, ca să-mi aline durerile, un alt deținut obișnuia în timpul nopții să-și facă din trupul său adunat precum un căuș, un adăpost în care eu intram ca în pântecele mamei, în vreme ce peste noi se scurgeau, cât erau ei de lungi, cei 102 deținuți porniți să-și facă nevoile. Peste tot în viață e la fel: lumini și… umbre. Să nu uităm că în acel penitenciar avusese loc de curând așa-zisul Fenomen Pitești. Un experiment macabru al reeducării deținuților printr-o tortură permanentă de către alți… deținuți. Inițiat de criminalul EugenȚurcanu, un simbol al morții, el punând  în practică o idee a cunoscutului pedagog sovietic Makarenko. Despre Batalionul disciplinar  îți spun doar că și acesta a fost conceput ca o desăvârșită „școală” a reeducării prin degradarea și umilirea, până la absurd, a ființei umane. Lumea deținuților părea una disperată, aparent doar. În realitate, deloc  înfrântă. Căci nimeni nu e mai performant în „arta speranței”, decât aceștia. Raporturile dintre noi au fost când radicalizate, când extrem de apropiate, de camaraderești. Cutia craniană continuă să-mi fie ticsită și acum cu „fișele” unor melanjuri bizare între bine și rău, urât și frumos, puritate, generozitate, dar și crase infamii. Deci, am  întâlnit acolo, în acel univers concentraționar, un evantai existențial extrem de divers.   
  •  La răutate mă puteam aştepta să găseşti acolo, dar ai găsit semne de bunătate în oamenii aceia care călcaseră pe bec?
  • E dovedit științific că suntem unici. De la ADN-ul nostru, la amprentele digitale… În ce măsură mediul și educația ne transformă în timpul vieții reacțiile comportamentale, nu știu exact. E cert doar că tipul uman căruia îi aparținem și datele noastre ereditare ne urmăresc peste tot. Cu ce venim pe lume, așa și plecăm. Cine e croit pentru un anumit fel  de a fi, aşa  rămâne. Deci, acolo  am găsit şi oameni buni şi mârşavi, tot ce vrei. Această prea scump plătită „documentare” mi-a fost de un real folos în scrierile mele ulterioare.
  •  Şi după aceea, după armată?
  •  Am revenit acasă şi am urmat trei ani de Arte Plastice la Timişoara.
  •  Dar de ce la Arte Plastice?
  •  De mic copil am avut o chemare aparte spre desen, modelaj… Dar ce copil nu le are? Însă tocmai în acel an, 1960, s-a constituit la Timişoara respectiva facultate. Am aflat de existența ei în preziua stabilită plecării mele la Bucureşti să dau din nou examen, la Filozofie. Slavă Domnului că s-a întâmplat așa. Prin felul meu de a fi riscam să devin, aproape sigur, un ins care urma să înfunde pușcăriile patriei, iar osemintele să i se  piardă în vreo groapă comună…
  •  Şi ai ajuns student la Arte Plastice. Acum erai într-un alt mediu, într-o altă lume. Cum te-ai îmbogăţit sufleteşte şi profesional la această facultate care pornea şi ea la drum? Se pare că ai în tine sămânţa asta a devenirii: te-ai născut într-o colonie crescândă, acum crești într-o facultate care și ea începe să crească…
  • Nefastă „șansă” să fii mereu la început de drum… Să descoperi întruna roata. Da. Am fost prima ei generație de studenți, profesorii şi ei la început de carieră universitară, toți  într-un fel eram  „colegi” întru căutarea sinelui. Unii dintre ei fiind chiar mai tineri decât mine, poate nici nu apucaseră să facă armata, oricum, dacă o  făcuseră, n-a fost una ca a mea. Iar eu, după atâtea sincope și ratări,  îmi pierdusem genenerația. Aveam 24 de ani, iar majoritatea colegilor mei, doar 18. Acum nu-mi pare mult, atunci însă… Venit  cu angoasele și neîmplinirile mele dintr-o lume a nimănui, în una a seninătății și veseliei  altei vârste, îmi simțeam întârzierea ca pe o rană.  În plus, un anume profesor a ținut să ne avertizeze ritos –   să nu ne facem  iluzii și să ne intre bine în cap – niciodată noi nu vom ajunge artişti, ci doar profesori de desen. Atunci, pornind de la principiul că „timpul și munca umplu neajunsurile”, am început un  „maraton” recuperator. Cu încântările și avatarurile sale. Unul pe care îl continui și astăzi,  încercând  să-l  contrazic prin fapte pe acel așa-zis pedagog…
  •  Şi care îți erau dascălii de atunci?
  •  Brăileanu, Gaga, Pintea, Mihăiescu, Petroiu, Ciolac, Dumitrașcu et company.
  •  Te-a marcat vreunul dintre ei, ţi-a fost într-un fel mentor?
  • Nu, din păcate, nu. Pe unii dintre ei i-am simțit  apropiați, dar nu m-a luat nimeni și nici eu n-am încercat să mă cuibăresc  sub „aripa” vreunuia. Știam însă că harul ne vine de la natură, dar meseria trebuie învățată. Analiza unei opere de artă, la fel. Să pot înțelege unde și cum se desparte binele de rău, lucrul cinstit  de făcătură, întâi trebuie să-i lustruiești artei vreme îndelungată pantofii și să-i cureți privata. În afara orelor de atelier, după modelul „Școlii” din Barbizon, ieșeam la peisaj și, împreună cu unul dintre colegii mei, Virgil Poleacu, un tânăr  înalt, livid, extrem de inteligent, spiritual și informat, hălăduiam  prin  Pădurea Verde în căutarea de „motive plastice”. Uneori ne mai  însoțeau celebrele surori Cocora și, pe post de menestrel, poetul Traian Dorgoșan, coleg cu noi de grupă în acel an și devenit în scurt timp un notoriu nesupus și „rege” al boemei timișorene. Tot atunci, i-am mai avut colegi de grupă pe viitorii pictori Silviu Oravitzan și Tudor Tudan. Treptat, Poleacu a rămas cu peisajele lui, convertind așa-zisul frumos  natural în unul artistic; eu, pe urmele lui Henry Moore, în dorința de a studia limbajul formele oferite de natură, mă zgâiam și desenam, fără să înțeleg mare lucru din contorsionările copacilor, vălurirea și striațiunile scoarțelor lor, iar pe malurile Behelei desenam coarnele unor berbeci și adunam de peste tot fragmente din scheletele unor păsări și animale moarte. În special cranii și oasele pieptului. Ele îi oferă niște magistrale lecții de sculptură oricui e interesat de  această artă.
  • De ce dintre toate artele ai găsit tocmai sculptura? Cu talent la desen puteai fi un bun pictor, de pildă…
  •  Încerc, la repezeală, o departajare. Nu garantez exactitatea ei dar după mine desenul este, într-un fel, echivalentul notelor muzicale de pe portativ. Acel ovul primordial care germinează în muzică sunetul, iar în artele vizuale, imaginea. Desenul e structura, osatura, organizarea bidimensională ori spațială a oricărei lucrări. Fără el, e de neconceput existența artelor plastice. Pictura, care își are ca surate bune poezia, muzica, dansul, este o necurmată desfătare a ochiului… Ea îți oferă bucuria sugestiei, iluzia că ești, indirect, actant. Sculptura e concretețe  materială pură. Lipsită cu desăvârșire de spectaculozitate în timpul „facerii”, ea îți solicită o muncă de ocnaș cu salina la purtător… Dar îți oferă și siguranță, certitudine și sentimentul stenic de învingător într-o luptă dreaptă cu aspra materie… Apoi, singurătatea atelierului de sculptură îi oferă scriitorului din mine și un neprețuit avantaj. Să pot să fiu în același timp și activ și contemplativ. „Și cu mândra și cu draga”, cum se zice. Căci, în vreme ce degetele îmi scormonesc prin lut,  pot  visa în voie la scrierile mele viitoare. Și, pentru mine, care cred cu tărie într-un „mâine”, unul ce se poate împlini doar prin propria-ți voință – așa cum mă îndeamnă Epictet – a visa, a iubi și a crede în ce îți propui, în viață e totul. În acest domeniu al speranței, cu certitudine, sunt un autentic profesionist. Un redutabil campion. Unul născut, nu făcut.
  •  Şi la Bucureşti ce ai căutat?
  •  Partidul comunist, ca să le faciliteze desăvârșirea studiilor universitare multor soții de demnitari absolvente şi ele de I.P.3 – Arte Plastice, a  constituit  prin anii ’80  ai secolului trecut, pentru o scurtă perioadă de timp, cursuri fără frecvenţă ale Facultății de Muzeologie. O școlarizare  ce se întindea pe parcursul a trei ani.
  •  Tot în cadrul Institutului „Grigorescu”…
  •  Da. Mă pregăteam…
  •  Conta ca să-ţi împlineşti cei cinci ani de facultate…
  • Pe vremea aceea la Arte Plastice se făceau șase. Dar scopul prim al prezenței mele în Capitală a vizat cunoașterea mai aprofundată a vieții ei culturale. Căci, traseul  artistic îmi era, în parte, de-acum marcat… I-am avut ca profesori  pe Victor Ieronim Stoichiţă la Istoria artelor;  Andrei Pleşu la Analiza operei de artă; doamna Elena Secoşan şi  Paul Petrescu la Artă populară, iar la Arta medievală românească pe Vasile Drăguț, care, sancționând fără milă incultura multora dintre noi, a fost o „fiară”, o „bestie” care a decimat fără pic de milă numărul  cursanților… Se zvonea că printre aceștia ar fi fost chiar și câteva din soțiile demnitarilor care inițiaseră această formă de învățământ doar cu un an în urmă…   Totul se întâmpla la aproape 20 de ani după ce am terminat facultatea din Timişoara.
  •  Ai terminat facultatea deci, ai devenit metodist la Casa Creaţiei Populare, numită ulterior Centru de Îndrumare.  Ei bine, unde era atunci prozatorul, unde era dramaturgul, unde erau încercările tale literare?
  •  Eram încă student, în ultimul an la Timișoara, când am scris, pot spune, aşa,  „dintr-o suflare”, o piesă în cinci acte: Pietoni nu traversaţi pe roşu. Pe vremea aceea mă captiva Dürenmatt. Ulterior mă voi apropia, prin limbaj și arhitectura textului, de metoda brechtiană a distanțării și de teatrul faptului, dar niciodată n-am fost robul modelelor. Dimpotrivă… Nici acum nu pot să-mi dau seama de unde cutezanţa, împinsă până la iresponsabilitate, de a scrie direct o piesă în cinci acte. Știu doar că, pe atunci, venit de la Cluj, Aurel Buteanu se stabilise în Timişoara. Ilustru om politic și un intelectual cu vastă o cultură, fostul director al Teatrului Național din Cluj, amic – pe plaiurile bănățene – cu Virgil Birou, Franyo Zoltan, Franz Liebhard, Ion Stoia Udrea, C-tin Miu Lerca, Ion Maxim, Alex. Jebeleanu și mulți alți corifei ai culturii locale; mi-a citit piesa și a fost încântat de ea. Prin opiniile sale privind acest text (despre care nu ştiu dacă azi mai există ori ba), Aurel Buteanu mi-a injectat o deosebită încredere în virtuţile mele de dramaturg. Apoi, voi scrie o  întreagă serie de piese într-un act, din care câteva mi s-au transmis la emisiunea Teatru Radiofonic la Radio Timişoara. Pe  la sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut scriu prima variantă a piesei Napoleon, Soldatul și Femeia, în care planul ideatic îl domină pe cel factologic, piesa fiind nominalizată de UNITER pentru cea mai bună piesă a anului, text reținut de Liviu Ciulei să-l monteze  la Bulandra, apoi de  Mihai Dimiu la Casandra, intențiile ambilor regizori fiind imposibil de finalizat scenic la acea vreme. În 1993, la îndemnul regizorului Dan Alexandrescu, o voi rescrie  într-o nouă variantă pentru studioul Teatrului din Tg. Mureș, contemporaneizându-i acțiunea, dar regizorul,  îmbolnăvindu-se grav, se retrage din  viața teatrală, iar textul  se dovedește din nou  a fi unul fără noroc. Tipărită în anul 2000, piesa primește Premiul Asociației noastre pentru dramaturgie pe anul respectiv, are parte de un spectacol-lectură al Naționalului timișorean, unul rămas fără ecou,  apoi, peste text se va așterne uitarea. În luna august a anului 1971, în prima parte a primei zile a concediului pe anul respectiv, când încă nu știam ce voi face cu el, brusc am simțit o imperioasă nevoie să scriu o piesă despre Doja. A fost, așa, ca și când cineva mi-ar fi aruncat un pumn de sare pe o rană deschisă. În aceeași zi, spre seară, începusem deja să citesc prima carte dintr-un întreg vraf dedicat evenimentului;  în același timp soția îmi traducea Cronica lui Taurinus, cronicar care a trăit pe la mijlocul secolului al XVI-lea, o scriere vădit părtinitoare, dar care rămâne un document fundamental pentru înțelegerea dimensiunii confruntării și a mobilurilor care au generat Răscoala.  Am avut  şansa ca acestă piesă să-i placă regizorului  Ioan Taub,  el  montând-o într-un spectacol-eveniment pe scena Naţionalului timișorean. Și am mai avut şansa ca ea să-i placă și lui Liviu Ciulei și Dumitru Radu Popescu și Cornel Ungureanu, care scriu scurte texte de întâmpinare în caietul-program al spectacolului.
  •  Vom mai vorbi despre unele piese de teatru, una ţi-a adus chiar un premiu al Academiei. Dar de ce Doja?
  •  Pentru că e un purtător de mesaje. Un simbol.  Iar prin exemplara lui voință, curaj și putere de sacrificiu pentru un ideal, Doja e mai apropiat de o plăsmuire, de legendă, decât de o ființă aievea, în carne și oase.  El cuprinde,  prin cumplitul său sfârșit, toate „ingredientele”  din care se întrupează martirii, modelele demne de urmat și venerat. Am conceput piesa Coroană pentru Doja într-o viziune dialectică, forțând moartea lui Zapolya prin confruntarea a două elemente primordiale: apa și focul. Și, precum un gravor atent la scopul urmărit, n-am  introdus în text niciun  pasaj de gri intermediar, disputa dintre „alb” şi „negru” devenind astfel ireconciliabilă. Dacă dialogul între părțile aflate în conflict ar fi fost posibil, sinistrul final n-ar mai fi avut loc. Apoi, recunosc, dramaticele confruntări de pe scenă i-au venit, încă încrâncenatului pe atunci individ AGA, precum o mănușă. Ceea ce m-a ajutat enorm să fac din tragicul destin al eroului, o operă literară  credibilă artistic.  
  •  Întâmplător sau nu, atelierul tău și locul dialogului nostru se află în apropierea locului martiriului lui Doja, un spectacol sinistru. Pe undeva te apropiai de un sâmbure de înţelegere a Timişoarei, pentru că orașul a avut dintotdeauna, parcă, așa simt eu, destinul Păsării Phoenix, de a arde mereu şi a renaşte din speranţă. Este și un fel de revanșă  a copilului care venea să descopere, treaptă cu treaptă, oraşul.
  •  Timişoara este – cel puțin prin ceea ce ochiul meu vede și arhitectura sa reprezentativă ne-o dovedește – un oraş aristocratic. Spre deosebire de altele din jur, doar burgheze. Dar, tot după opinia mea, orașul nostru nu este o Pasăre Pheonix. N-a fost niciodată ras de pe fața pământului iar apoi nevoit să  renască din propria-i cenușă. Îi lipsește – și e bine că e așa – acel filon de „încrâncenare”, de tragism. Pare mai degrabă a fi crescut și împlinit treptat, precum un aluat așezat relativ cuminte în țestul istoriei la dospit. Apoi, să recunoaștem, oricâte experimente s-ar mai face aici, oricâte hidoșenii i s-ar mai adăuga în ani ori peste noapte, e nespus de dificil să-i poți malforma definitiv  esenţa. Timișoara este, prin excelență – chiar cu bulversanta ei circulație din ultimii ani – un oraș fără angoase, senin, solar. Niciun Gaudi n-a înălțat aici o Sagrada Familia, nicio construcție care să-ți fure mințile, nimic neprevăzut nu te întâmpină după colțuri. Prin seninătatea sa stenică, orașul radiază o nezdruncinată încredere în sine, o stăpânită certitudine și o calmă demnitate.  Atribute ce și pe tine  te cheamă, te racolează, te adoptă. Iar tu te trezești că începi să-l iubești.
  •  Deci lucrai la Doja, ce făceai în paralel ca artist plastic?
  •  Prin mutarea mea  din  Colonia în care m-am născut și am locuit până la 28 de ani în Calea Şagului,  m-am ales cu un apartament de bloc, dar am pierdut spațiul improvizatului atelier de pe strada Glinka, fiind nevoit astfel să renunţ, o vreme, la sculptură. Renunțarea  a durat până în Decembrie ’89. Atunci, unul din colegii mei și bun prieten, mă refer la Ladislau Ciszmarik, este ucis în Piața Operei, – fiind singurul angajat din toate instituțiile de cultură și artă ale județului nostru care a avut acest tragic destin. Iar cenușa i-a fost deversată în unul din canalele Bucureștiului. O crimă al cărui făptaș n-a fost niciodată descoperit. Toţi îi deplângeau soarta, dar când a fost să i se facă, fără remunerație, un bust care urma să fie dezvelit la Gătaia, localitate de unde el provenea, nici unul din sculptorii importanți ai urbei și care beneficiaseră până atunci de nenumărate comenzi publice, nu s-a îngrămădit să-l execute.  L-am făcut eu.  Aşa mă reîntorc la sculptură, aşa încep un vast proiect, unul în care inițial nimeni n-a crezut, dar azi  se dovedește a fi o realitate: Portretul o lume. Proiectul vizează realizarea de portrete ale unor personalităţi din diferite domenii de activitate din arealul nostru bănățean. Și, nu numai. 
  •  Și astfel ai pătruns într-un alt univers. Ai descris Timişoara ca fiind un oraş aristocratic, dar acum descopereai Banatul. Era cu adevărat o descoperire sau ştiai deja multe lucruri despre Banat?
  •  Inițial legătura mea cu lumea satului a fost sporadică, ea rezumându-se la câteva vacanțe școlare petrecute într-un sat din Ardeal și în un altul din Banat, locurile de baștină ale părinților mei. Dar, prin natura serviciului de la Casa Creaţiei, unde răspundeam și de arta populară din întregul Banat, apoi doar județul Timiș, ea implica dese deplasări și cercetări nemijlocite „pe teren”. Și ele constau în a străbate sat după sat și adesea a intra din casă în casă. Și cum aceste „terenuri” se întindeau,  uneori chiar pe parcusul unei întregi săptămâni, dormeam prin casele oamenilor, camerele oficiale ale primăriilor, iar, la nevoie, fie iarnă ori vară,  pe birourile lor. Așa, eu, citadinul, prin aceste întâlniri directe și, în paralel, organizarea a nenumărate expoziții pe diferite tematici ale ei, în timp, am devenit un bun cunoscător al artei populare bănățene. Și, o iubesc, sincer. Mă refer la cea adevărată, nu făcăturile de azi. Lucrarea mea de diplomă de la Muzeologie este dedicată și ea, parțial, caracteristicilor artei populare bănățene.
  •  Ţi-ai creat astfel, desigur, nişte convingeri vizavi de Banat, care sunt ilustrate în numeroasele portrete pe care le-ai realizat de-a lungul timpului. Care sunt, din punctul tău de vedere, trăsăturile esenţiale ale Banatului, ale bănăţeanului?
  •  Țin să menționez că în mentalul colectiv sunt conservate nenumărate panoplii cu asemenea „portrete” generalizatoare. Coborâte până la nivelul bancului, ele sunt distribuite distinct pe naționalități, regiuni, profesii, sex… și nu au fost zămislite pentru a ne comunica  adevăruri, ci a valorifica – în primul rând – ingeniozitatea, expresivitatea și hazul zicerii. Îmbăiate în prea-vechea rugină a comodității gândirii, eu le găsesc standardizate, clișeizate, osificate… Părtinitoare, ele sunt când defăimătoare, când, dimpotivă, excesiv de măgulitoare, iar eu, unul,  iartă-mă, nu cred în ele. Fără să fiu defel adeptul globalizării, al ștergerii granițelor culturale dintre state și indivizi, a trăsăturilor naționale și etnice,  cultul pentru locul nașterii ca loc în sine, infatuările care au ca argument descendența și originea socială a strămoșilor, laudele cu performanțele altora în scopul mascat de a te preamări pe tine însuți, îmi repugnă. Apoi, într-un timp scurt, lumea s-a schimbat uimitor de mult. Comportamental și ideatic. „Culoarea” românului nu mai este predilect zonală, ci, poate, în primul rând, una… partinică.  Iar aici, în atelierul în care ne aflăm ori la computerul de acasă, eu nu operez cu generalități, ci cu individualități distincte. Pe de o parte, cu meritele lor, iar pe de cealaltă cu încercările mele în a găsi modul de a le figura. Chiar de curând vorbeam despre datele care ne fac unici pe fiecare dintre noi. În plus, viețuind în sihăstria unui atelier de sculptură, poți  să-ți  dai și mai bine seama de unicitatea ființei umane în străfundul ei. Dar și de solitudinea sa. Coabitând o săptămână. două, uneori câteva luni doar cu iconografia modelului și gândurile mele mă trezesc adesea vorbind cu… lutul. Și e firesc să se nască „lungi și repetate convorbiri de taină între autor și cel portretizat” – așa cum scrie o autoare  pe care o prețuiesc în mod aparte. Da. Aceste „convorbiri”  sunt „sarea și piperul din bucate”, condimentul care, în final, îi  dau  lucrării  „gust”, iar artistului din mine îi justifică oportunitatea deciziilor luate. Deci, în întreaga perioadă a realizării lucrării, vreau-nu-vreau, trăiesc în concubinaj ideatic și afectiv cu  personajul meu. Opțiunea pentru un anumit nume îmi aparține în întregime, atunci când lucrarea nu este o comandă socială. Dar  modul de lucru nu mi l-am schimbat nici o clipă indiferent de situație.    
  •  Şi care sunt aceste motivaţii ale tale, care sunt principiile pe care nu ţi le-ai schimbat?
  •  Desăvârșitul respect pentru cel portretizat. O asemănare înțeleasă nu ca o reproducere în oglindă a modelului, ci a complexității personalității sale, o socot sacrosantă. Pe el îl figurez, nu pe mine. Într-atât sunt de interesat de el și nu de mine încât, o vreme mă bătea gândul să-mi trimit lucrările în lume nesemnate. Am și experimentat cu una. Am fost însă atenționat că gestul meu aduce mai degrabă a lașitate, a „fugă de răspundere”, a spălare pe mâini precum a lui Pilat din Pont, decât a modestie. Modestia nu trebuie demonstrată, ci trăită.
  •  Ai făcut atâtea portrete, busturi și monumente încât le-ai pierdut numărul. Pe ai tăi i-ai imortalizat?
  •  Primul portret,  după model viu, a fost al tatălui meu. Eu terminam primul an de facultate, el era doar cu câțiva înainte morții sale. Subiectul în sine și surprinzătoarea expresivitate a lucrării pentru puținătatea cunoștințelor ce le dețineam atunci, mi-l face nespus de drag. Și l-am purtat cam peste tot după mine. Acum e acasă, pe birou, mă așteaptă. Când eu scriu, el niciodată nu obosește să mă privească întruna scrutător. Mamei i-am făcut un basorelief care, din păcate, a fost furat din cimitirul de pe strada Mătăsarilor. Am mai modelat și portretele copiilor mei Marcela şi Vlad; al ginerelui Marco și al nepoților Șerban și Paul; mie un autoportret…
  •  Hai să pornim puţin prin această lume, lume care are şi anumite coordonate. Spuneai că te-ai orientat la început tu însuţi spre anumite subiecte. Voi cita doar câteva nume, Lucian Blaga, Patriarhul Miron Cristea, Regina Maria,  Alexandru Mocioni, gen. Virgil Economu, Mitropolitul Nicolae Corneanu, Sorin Titel, G. I. Tohăneanu,. Pius Brânzeu, Filaret Barbu, Sabin Drăgoi, Deliu Petroiu, Nicolae Boboc, Ion Românu, Filaret Musta, Wilhelm şi Arpad Mühle, Bela Bartok, Ioachim Miloia, Gheorghe Leahu, Ștefan Iordănescu, Dimitrie Ţichindeal şi lista poate continua. Care au fost principiile care te-au ordonat să te duci la o personalitate anume şi ce ai căutat la acele personaje?
  •  Se impun câteva precizări. Persoanelor în viață li se fac portrete. Cei care de-acum nu mai sunt printre noi, iar lucrările sunt destinate spațiului public, devin busturi, statui, monumente… Care sunt criteriile de selecție a primei categorii?  Privind cu multă atenţie valorică și afectivă în jur, îmi întocmesc un fel de „clasament” al meu, o grilă prin care îmi trec posibilii viitori portretizați. Sunt oameni care şi-au văzut conștiincios de treaba lor și s-au remarcat într-un anumit domeniu contribuind, într-o formă sau alta, la destinul și zestrea spirituală a spaţiului pe care îl locuiesc; sunt pe cale sau au intrat de-acum în conștiința publică marcând istoria locului. Lunga listă înșiruită de tine cuprinde însă doar patru asemenea cazuri: Mitropolitul Nicolae Corneanu, Deliu Petroiu, Gheorghe Leahu și Ștefan Iordănescu.  Primele două portrete modelate după model viu, al lui Deliu Petroiu ajungând ulterior bust pe Aleea Personalităților, iar al lui Leahu și Iordănescu sunt expuse în incinta Teatrului Național Timișoara. Dar dintre cei portretizați de mine pentru merite deosebite ori afinități elective, eu i-aș aminti și pe Regele Mihai, P.S. Lucian, pictorii Silviu Oravitzan, Ciprian Radovan, Tudor Tudan, regizorul Sergiu Savin, actorul Vladimir Jurăscu, chirurgul Vladimir Fluture, istoricul Ioan Hațegan, magistratul Dănuț Diaconescu și scriitorii D.R. Popescu, I.M. Almăjan, Anavi Adam, Ion Arieșianu, Paul Eugen Banciu, Ion Cocora, V.V. Delamarina, Corneliu Mircea,  Eugen Dorcescu, Traian Dorgoșan, Franz Liebhard, Mircea Șerbănescu, Aurel Turcuș… Un total de vreo 60-70 de lucrări expuse în spațiul public, și altele vreo 50 în diferite colecții particulare sau de stat. Cea mai îndepărtată dintre ele fiind un bust al lui Lucian Blaga dezvelit la Estoril – Portugalia. Poetul privește-n zare, spre Oceanul Atlantic… Cea mai apropiată?  La vreo 100 de metri depărtare de locul în care ne aflăm: un portret monumental al lui Ion Monoran. Acesta  privește spre stația de tramvai Sfânta Maria, unde, în Decembrie ’89, oprind un tramvai, a devenit un important actant și simbol al  Revoluției Române.
  •  Cum porneşti în această căutare, cum reuşeşti să redai trăsăturile persoanei respective?
  •  Sunt socotit un bun portretist. Unii zic, chiar foarte bun. Sunt, de altfel, se pare, ultimul portretist în accepțiunea clasică a termenului în acest areal. Dar portretistica nu-i, precum cred unii, muzică lăutărească. S-o poți „cânta” după ureche.  Fiecare portret/bust trebuie să fie unic. Așa cum fiecare dintre noi suntem unici. Cum pornesc? Mereu de la zero. Ca la facerea lumii. Și, treptat, treptat…  mă apropii de viitorul portretizat, prin învăluire, așa cum prinzi vânatul. Când îmi lipsește modelul viu – dar și atunci – îmi place să mă înconjor cu fotografiile sale, cât mai multe posibil, reprezentându-l în diferite momente ale vieţii și în diverse ipostaze. Îmi place să-i citesc scrierile și să cunosc viața narată de alții. Apoi, pornind de la reperele fizionomice și datele antropometrice, vestimentația  caracteristică epocii, vârsta, profesia și viitorul amplasament al lucrării, fac diferite schițe compoziționale și concep o figurare sintetizatoare a sa, de obicei cea a deplinei împliniri fizice și mentale. Un bust, portret sau ce o fi el acolo, în final, trebuie să semene, dacă pot spune aşa, chiar mai mult decât a semănat în viață cel portretizat cu el însuşi. Căci, opera finală se impune a fi o chintesenţă a personalităţii respective, nu un instantaneu oarecare.
  •  Un asemenea escurs înseamnă o redare a datelor fizice, dar înseamnă şi o naraţiune, înseamnă un ceva în plus pe care tu îl acorzi acestei statui care o face demnă de a fi privită, admirată şi să îţi dea un sujet, cum se zice, de gândire, de meditaţie. Poți să îmi dai un exemplu despre cum ai reuşit să îmbini într-un anumit bust, care vrei tu, la alegere, aceste două lucruri?
  •  Sculptura este o artă care se receptează într-o clipită și dacă ea nu provoacă  instantaneu privitorului un coup de foudre sculptorul a pierdut partida. O să-mi ilustrez răspunsul la întrebarea ta prin referire la bustul lui G. I. Tohăneanu căruia, ca să-i evidențiez capacitatea intelectuală, i-am mărit calota craniană; după mai multe încercări ratate privind figurarea lui Deliu Petroiu, răsucindu-i accidental capul într-o anumită poziție, i-am surprins gestul său histrionic caracteristic, care ne vorbește mai lămurit despre personaj decât o face însuși faciesul  modelat după cel al profesorului în timpul vieții acestuia. O să mă refer și la grupul statuar Berta și Kalman Nako din Sânnicolau-Mare. Prin proiectarea cuplului nobiliar pe zidurile castelului  pe care ei înșiși l-au înălțat –  azi muzeu –  s-a creat un cadru „scenografic” extrem de adecvat. Distincția bărbatului, delicatețea, rafinamentul și vestimentația de epocă cu accesoriile specific feminine ale Bertei și relația dintre cele două personaje ne spun nu o singură poveste, ci  devine o sintetizată  O mie și una de nopți din viața acestora. Să nu uităm că au trăit în epoca crepusculară a Romantismului, ca stil artistic, iar dragostea lor a fost una începută cu o răpire din iubire ca-n povești și apoi presărată cu nenumărate năbădăi. Într-un fel îl reprezinți pe un academician şi, altfel, pe un paznic de la un fost C.A.P. de odinioară…
  •  Ai dedicat vreun bust şi unui paznic?
  •  Nu, dar e un bun exemplu,  aşa, pentru disonanţă…
  •  Ar fi fost interesant, oricum…
  •  Deci, încerc, când cineva nu-l cunoaște pe cel portretizat, să afle din prima clipă, aproximativ desigur, cu cine are de-a face. Busturile se înalță ca să întregească istoria locului, să ne spună mai mult decât o fac alte limbaje despre așezarea respectivă. Bustul este un purtător de istorie a localităţii, și el nu poate fi înlocuit cu nimic. Rolul artei, în general, nu este unul de instruire ci, în primul rând, un prilej de încântare afectivă și spirituală… Statutul bustului este însă unul diferit.  De operă artistică, dar, deopotrivă și document informațional. Pentru cel crescut în umbra unei statui ori bust ele sunt puternic săditoare de dragoste și neuitare pentru  locul natal. Iar pentru cel ce trece doar accidental printr-o așezare, vederea unui  bust o să îi păstreze amintirea ei  mai  vie în memorie decât lectura unei tipărituri oarecare.  Mai mult chiar decât un manual de istorie. Căci, un bust, nu exagerez, nu poate fi ulterior malformat de interpretări politice ori conjuncturale, este o parte a istoriei localităţii respective înscrisă într-un material definitiv și pentru totdeauna dat: cu precădere bronzul. Cine își respectă înaintaşii, își respectă istoria și, implicit, se respectă pe sine însuși și pe urmași.
  • Nu eşti singurul care l-a abordat ca subiect, de pildă, pe Bela Bartok. Cum îţi găseşti drumul tău în comparaţie cu alte reprezentări ale acestuia în arta plastică?
  • Am văzut o serie de reproduceri ale unor  portrete, busturi și statui ale lui Bela Bartok… Lumea e plină de ele. Cu atât mai sporită mi-a fost responsabilitatea. Trebuia să fac cu totul altceva, dar, ce anume? M-a salvat studiul epocii respective și relația profesională a lui Bartok cu locul său de natal. În plus, o fericită discuție avută cu domnul Dănuț Groza, primarul orașului Sânnicolau-Mare, a dus la găsirea soluției finale. Domnia-sa îmi sugera figurarea unui Bela Bartok ascultând în căști, prin intermediul unui aparat fonic, unul existent și în muzeul localității, melodiile populare înregistrate de acesta. Eu, ca sculptor, i-am explicat şi dânsul m-a înţeles de îndată că în locul micilor și inexpresivelor căști e de preferat să optăm pentru un  fonograf. Prin pâlnia acestuia: una mare, atotlămuritoare,  scopul urmărit de Bartok devine instantaneu citibil; iar impactul cu privitorul mult sporit. Prin așezarea în preajmă a unui scaun  pentru doritorii să „asculte” și ei melodia, lucrarea a ajuns o așa-zisă instalație plastică. O modalitate de expresie artistică mult uzitată azi. Astfel, printr-un simplu detaliu, l-am reîntors firesc în țară, în calitatea sa de pasionat culegător de folclor al popoarelor, inclusiv și a celui român, pe cel care a părăsit-o la vârsta de nouă ani. Că nu am greșit, o dovedește numărul mare de autocare cu turiși străini veniți aici pe urmele lui Bartok, bucurându-se că se pot fotografia alături și de lucrarea mea. Artă spațială, în sculptură, printr-un singur detaliu – în cazul nostru fonograful – poți convinge ori compromite totul.  Receptată instantaneu, verdictul privitorului e și el unul sec sau emoțional dat din prima secundă, și redus, în esență, la două cuvinte: „Îmi place”, ori „Nu-mi place”. Nu prea există alternative. Artă temporală,  o carte ai început-o, o răsfoiești, poţi s-o abandonezi, te reîntorci sau nu te reîntorci la ea, poți să-ți schimbi pe parcursul lecturii opiniile, pe când o sculptură văzută și dacă ea te răscolește afectiv comunicându-ți un anume mesaj, ea îți rămâne definitiv  întipărită în memorie. O carte ți se oferă singură, în timp,  literă cu literă,  pagină cu pagină, însă sculptura ochiul tău o descoperă în întregime și îți decodifică instantaneu mesajul. Și cum de la o vreme alertul timp ne-a devenit marele nostru dușman…
  •  Treci pe stradă, mergi… cel mai bun portretist al Banatului trece pe stradă şi vede portretele celor care trec pe lângă el tot timpul. Cum priveşti omul în acest context?
  •  Trebuie să fiu foarte, foarte circumspect… Să nu exagerez. Până acum nu mi s-a întâmplat, dar s-ar putea ca, într-o bună zi,  cineva să mă acuze de cine știe ce dubioase intenții… Deoarece nu mă pot abţine şi, aflat într-o permanentă alertă vizuală, privesc mereu ba în stânga, ba în dreapta, la tinerii și vârstnicii, la femeile și bărbații trecând pe lângă mine, încântat de anumite trăsături ale feţelor lor, de forma capului, a coafurilor, a mușchilor și a sistemului osos, de mişcările  corpului ițindu-se de sub vestimentație și drapajele costumaţiei… După ani, nu pot nici azi uita forma mâinii unei tinere japoneze văzută într-un metrou parizian învelind grațios cu degetele ei lungi gâtul unei imaginare viori… Nici forma ochilor și culoarea lor verde-aurie a unei doamne de pe la noi…
  •  Şi nostalgia, deci ce ai dori să realizezi în perspectivă, ceea ce încă nu ai făcut?
  •  Timpul nu îmi permite să fac atâtea portrete câte mi-aș dori. Și cui mi-aș dori. Dar dacă țin să-l fac pe unul anume, „mort-copt”, tot îl fac..
  •  Aici în atelier ne aflăm în prezenţa încă a unei doamne…
  • De pe rotativă ne veghează Emilia Lungu-Puhallo, în limbaj plastic o figură întreagă înaltă de peste 2 metri, destinată orașului Sânnicolau-Mare. Coborând de pe soclu în mâna stângă ea ține un tom pe care e inscripționat Limba română, iar în dreapta mai multe volume pe unul putându-se citi: Istorie. E învăţătoarea – dar și publicista, traducătoarea și poeta – care a înființat în Banat primele şcoli pentru fete cu predare în limba română. Întâi la Izvin, apoi la Timişoara. Sunt absorbit de lucrare, ea având un termen calendaristic fix de predare şi obligat să mă încadrez în el. În prezent ştiu exact ce am de făcut, dar despre viitor e mai înțelept să  nu vorbim.
  •  Încetul cu încetul văd că lucrările tale încep să o ia spre Aleea Personalităţilor, din păcate, asta este.
  •  Din fericire, cutez să afirm. Pe Aleea Personalităţilor din Parcul Central am  opt lucrări. Cu Mocioni, în parc, 9; iar în Timişoara peste 20. Dar nu mă pune să le numesc  repede  și pe unde sunt plasate fiincă, pur și simplu, ar trebui să rămân o vreme pe gânduri pentru a-mi putea reaminti.  Actul creaţiei îl trăiesc plenar și pentru mine este unul mult mai important decât lucrarea finalizată urcată pe soclu. Iar numele incizate pe lucrări, desigur, mă bucură, dar nu-mi dau frisoane, până la leşin, de admirație. Gîndul îmi zboară mai degrabă la ce urmează să fac, decât la ceea ce e de-acum săvâșit, conștient fiind că nepărtinitorul și autenticul judecător, al nostru, al tuturor, nu suntem noi și „gașca” căreia îi aparținem, ci timpul. El ne cerne și dă sentința finală. Practic, viața sculpturilor publice este una lungă. Chiar foarte lungă. Dacă n-ar fi scandaloasele vandalizări.   
  •  Din păcate nu ai prea mulţi concurenţi aici în acest domeniu, dar chiar în aceste zile în care vorbim, două din busturile cunoscute ale oraşului au fost sparte, au fost furate, au fost distruse de oameni care și-au dorit, de fapt, materialul din care ele erau realizate. Cum trăieşte sculptorul care crează asemenea lucruri, un astfel de act de vandalism?
  •  Se impun două răspunsuri distincte. Unu: Privind numărul competitorilor. Să nu uităm că avem în Timișoara o uniune de creație, o facultate de arte vizuale funcționând cu intermitențe de vreo 50 de ani și are o catedră de specialitate cu profesorii și generațiile ei succesive de absolvenți, un liceu și o școală de arte din timpuri imemoriale, cărora li se adaugă o pleiadă de neînregimentați… În plus, și în „idilica” lume a artei – ca peste tot – mereu se încearcă „detronări”, „lovituri de stat” și intrări sub diferite forme pe ușa din dos… Doi: Cum percep actele de vandalism? Ca pe o profundă revoltă. Las la o parte că și mormintele familiei mele au fost vandalizate tot din acelaşi motiv, dar acum câțiva ani au dispărut de pe soclurile lor nu două, ci trei lucrări irecuperabile pentru istoria culturală a orașului și a țării. Două dintre ele semnate nu de un artist oarecare, ci de Romul Ladea, cel mai reprezentativ sculptor al Banatului din toate timpurile. Am făcut şi eu o ofertă pentru refacerea bustului lui Emanuil Ungureanu, din faţa fostului liceu Electromotor, dar nici până azi, sfârșitul lunii noiembrie 2017,  nu am primit un răspuns la oferta mea. Dar, răsfoind filele calendarului,  să urmărim împreună doar soarta  lucrărilor în care sunt implicat direct. Acum vreo opt ani sculpturii  Femeia cu strugurele, din faţa fostului cinematograf Apollo, în Piaţa Micloşi, peste noapte i-a dispărut o mâna împreună cu strugurele pe care-l ținea în palma celeilalte mâini deschise. Revoltat și îndurerat de barbarul gest, am făcut o adresă Primăriei municipiului Timişoara prin care mă angajam  să-i refac  gratuit, din ipsos, mâna şi strugurele dispărut. Desigur, am primit degrabă aprobarea de rigoare, în scurt timp eu mi-am îndeplinit  obligația asumată, un turnător de profesie din Timişoara le-a transpus în  material definitiv, dar de atunci și până azi nu s-au găsit nici modalitatea și nici fondurile necesare plății turnării, a sudurii mâinii și a repatinării întregii lucrări. E un „capitol” prin care mă mișc cu o profundă tristețe, așa că voi încerca să fiu în continuare cât mai laconic posibil. Reginei Maria, cunoscuta mea lucrare  din Parcul Poporului, i s-a furat  stema regală și i-a fost vandalizat R-ul de la Regina Maria, eu le-am refăcut, dar  au trecut   aproape trei ani de așteptare până când să se primească fondurile necesare ca lucrarea să-și poată primii vechea înfățișare.
  •  Să trecem în alt plan şi anume la faptul că, în paralel cu sculptura, scrii, eşti scriitor. De obicei se spune că a fi bun în două arte nu prea merge, ori eşti într-una foarte bun, ori eşti în cealaltă, ştii cum e cu două săbii într-o teacă… Dar tu eşti foarte bun în amândouă. Ei bine, această recentă carte a ta, Nebun după Paris, mă duce cu gândul la romanul tău de debut, care a însemnat foarte mult, a pornit foarte bine drumul tău prin literatură.
  •  Venind vorba de drumuri, ştiu, e greu, nespus de greu să concurezi în viață și artă și pe o singură pistă… Mie mi se întâmplă să alerg, uneori în același timp, pe trei piste diferite… Dar când o faci iubind ceea ce faci și simțind că altfel nu poți exista, lucrurile se simplifică enorm. Cunosc în istoria literaturii și artelor plastice române doar un singur caz extrem de onorabil: Ion Vlasiu – sculptor, pictor și scriitor. Romanul meu de debut în proză, Ploaia de nisip, un roman care are în centrul său viaţa Coloniei în care m-am născut, a fost finalizat la 14 ani după părăsirea ei. Abia plecasem și a și început să mă năpădească nostalgia după acele locuri  pe care le-am respins afectiv  în timpul copilăriei, adolescenței și a unei părți a tinereții mele… Între timp, eu mă mutasem și din Calea Șagului în centrul orașului, iar părinții mei și majoritatea foștilor locuitorii de odinioară ai Coloniei în cimitirul de pe strada Mătăsarilor. Atunci, am socotit că e datoria mea să scriu un roman despre acea lume întemeitoare a ei de odinioară.
  •  De fapt, cum și de ce ai început să-l scrii?
  •  Dintr-o  imperioasa nevoie  de a readuce la viață, fie doar pe hârtie dacă altfel  nu este posibil,  pe cei care îmi sunt protagoniştii cărţii și  m-au adus pe lume: părinții mei. Și, desigur, fabuloasa lume a începuturilor Coloniei… Din același imbold de prețuire și recunoștință față de trecut am scris și Coroană pentru Doja cât și alte ulterioare scrieri ale mele… Tot din același motiv, numele personajelor din volumul de povestiri Fratele nostru Abel au fost  culese de pe crucile cimitirului, așa cum pe vremuri îmi amintesc că adunam merele de pe ramuri înainte de a cădea bruma și a putrezi definitiv prin ierburi. Și, de ce nu, scriu ca o justificare existențială a rostului meu pe lume…
  •  Pe de altă parte, ai continuat cariera de dramaturg. Una din piesele tale a primit chiar Premiul Academiei. 
  •  Premiul l-am obținut, dar în dramaturgie n-am revenit decât editorial. „Piesele se joacă, nu se citesc”, spunea Albert Camus. Scrisă pe parcursul a opt ani, piesa Leoaica rănită a fost  întâmpinată cu „surle și tobe”, având ca principali susținători pe binecunoscuții critici de teatru Mircea Ghițulescu, Ion Cocora și Cornel Morariu. Și, prin  excelentul text de pe coperta a IV-a, și pe Mircea Mihăieș. Selectată de un prim juriu, alături de alte două texte pentru premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul respectiv, nu întrunește exigențele celui de al doilea juriu, în final, premiul neacordându-se. Propusă de D. R. Popescu juriului   Academiei Române, ea obține prestigiosul Premiu pentru Dramaturgie I. L. Caragiale  pe anul 2009. De ce revin periodic la teatru? Teatrul e o artă  sincretică, după mine cea mai complexă dintre toate, un nucleu artistic ce coaguleză disparate elemente concrete ale celorlalte arte într-un unic univers. E chiar viața însăși ambalată în tulburătorul staniol al artei. Una în care e loc pentru orice, dar, în primul rând, pentru a iubi, a nădăjdui, a trăi și… a muri. Și dacă în final, vrem nu vrem, aceasta ne este soarta, s-o facem măcar cu demnitate… Se spune, pe bună dreptate, că nu contează cât de anevoios e drumul ce duce spre ținta propusă, dacă în cele din urmă o atingem ori ba, important e să fim convinși de utilitatea parcurgerii lui.  Dar, recunosc, piesele mele n-ar mai putea concura cu textele prezentate azi pe scenă. Rămas fidel vechilor deziderate despre artă, n-am apetitul „multului zgomot pentru nimic”,  atât de frecvent în arta contemporană. În teatru și arta plastică, parcă mai aiuritor și zăngănitor decât oriunde.     
  •  Care este sentimentul când priveşti din lojă spectacolul al cărui realizator eşti?
  •  Mi s-au reprezentat de-a lungui timpului patru piese: Coroană pentru Doja, Appassionata, Tentația și Tunul de cireș pe scenele teatrelor profesioniste din Timișoara, Cluj, Oradea și Baia-Mare, două dintre acestea în două teatre diferite, am avut parte de transmiteri la radio și televiziune, de tipărirea a 4 volume și obținerea a 4 importante premii – deci, observ, de 4×4 – printre acestea și cel menționat de tine, dar o să-ți vorbesc la timpul prezent despre vremuri apuse.  Niciodată nu am fost obsedat de propria-mi glorie jubilând orgolios în faţa unui succes real, ci mai degrabă de împlinirea unei datorii față  de tine însuți. Îmi place enorm să scriu teatru, dar detest să-l joc. Și cel mai adesea aș reface scene și rescrie replici, chiar dacă, așa cum am mai spus, la unele texte am lucrat, cu intermitențe, decenii… De felul meu rămân nemarcat de laude, dar nu și insensibil la observațiile pertinente care mi se aduc, conștient că nimeni nu este deținătorul adevărului absolut.
  •  În cartea ta Nebun după Paris spui „Literatura este aversul fiinţei mele. Sculptura reversul”. Ele sunt chiar aşa de distanţate unele faţă de altele?
  •  Da. Pentru că dincolo de materiale, limbajele și modul lor de receptare sunt complet diferite, una este o artă temporală, mă refer la literatură, iar cealaltă   spaţială. Că sunt  diferite, o dovedește și faptul că nu prea există mari dramaturgi care să fie în acelaşi timp şi mari prozatori, cu atât mai puţin mari sculptori să fie şi mari scriitori. Sunt, e adevărat câteva excepţii, ele nu fac însă decât să întărească regula. Cum le apropii, nu mă întreba…
  •  Oare la această diversitate creatoare a ta contribuie şi acel devenit anecdotic program al tău de lucru și odihnă, care este cu totul altfel decât al nostru?
  •  Fiecare își are ciudățeniile sale, Diogene le-a a avut pe cele habituale, ale mele sunt legate de gestionarea timpului.  Da. Îl folosesc cât mai riguros posibil.  Un program aparte de viață și lucru pe care-l respect de vreo 40-50 de ani încoace.   Pentru mine televizorul neexistând, seara mă culc la orele 8 sau 9, depinde de anotimpul în care mă aflu, şi mă ridic din pat pe la 3 sau cel târziu 4 și, surprinzător de fresh,  cu o cafea alături, mă așez de îndată la birou și  încep să scriu până se face ziuă. Sunt orele mele „de aur”. Singurele care îmi aparțin în exclusivitate. Ca, pe la 8-9 s-o pornesc ușor, ușor spre atelier.  Dar asta nu înseamnă că am abandonat complet pe ziua respectivă scrisul. Cred că sunt cu adevărat anecdotic doar prin faptul că masa de scris de acasă și toate buzunarele și geanta, îmi sunt înțesate de însemnări. Într-o desvârșită devălmășie și cu o grafie greu lizibilă chiar și pentru mine, îmi notez gândurile ce-mi roiesc prin minte.  Pe puține dintre ele le voi folosi în scrierile mele viitoare, dar cele mai multe vor rămân definitiv pierdute. Aici, în atelier, urcat pe scară și cu un  „monstru” de lut în față, mă întreb și eu adesea de unde pasiunea mea pentru aceste arte atât de divergente. Dar tot eu îmi răspund: nimeni nu te-a obligat să navighezi pe mai multe canale… Acest „statut” s-a născut de la sine, tu l-ai  acceptat, acum  fă bine  și du la bun sfârșit ce ai început…
  •  Mă uitam la mâinile tale, sunt mâini de sculptor. Acum sunt pline de lut. Cum pot aceleaşi mâini să fie ba la calculator, ba să frămâne lutul… Scrii la calculator sau scrii la maşină, de mână?
  •  Iniţial m-am folosit de stilou, pix și hârtie, acum de  calculator.
  •  În cartea aceasta, care mi-a plăcut la nebunie, scuză repetiția, Nebun după Paris, spui un lucru care cred că te caracterizează, şi anume că ai tăria, cred că şi bucuria, de a nu termina o carte, de a fi mereu pe drum, în drum.
  •  Ceea ce e sigur, niciodată nu alerg să-mi tipăresc de-ndată cărțile. Nu numărul lor contează. De exemplu: geneza textului piesei Napoleon, Soldatul și Femeia, și, implicit, a volumului care i-a urmat, cum am mai spus, a durat trei decenii. Dar eu mă refeream, acolo, la romanul Nebun după Paris. Făcând însă imprudenţa să-l termin, de atunci evit, strategic, să mai vizitez Parisul. Declar peste tot că el nu mă mai interesază, dar, în sinea mea. zace temerea că o să simt nevoia să rescriu, fie și în parte, cartea.  Și de unde timpul necesar s-o și pot face? În scris, mă atrage mereu necunoscutul; în viaţă sunt un fiu risipitor care se reîntoarce întruna la vechea matcă, la vechiul cuib, la vechea destinaţie, la vechea iubire, deci, în esență, prin statornica mea nestatornicie, sunt extrem de previzibil. Nici nu s-ar putea să fiu altfel… Poți să ai o altă mentalitate când ai preocupările diverse pe care le am eu, sau ai putea să ai preocupările mele neavând o asemenea mentalitate despre viaţă și artă?
  •  Şi mâine?
  •  Mâine va fi tot ca azi, ca ieri, ca alaltăieri, şi, răspoimâine, cum a fost în urmă cu un an, doi, cinci…
  •  Ar mai fi o ultimă întrebare. Ai fost distins cu titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei. Cum priveşte copilul din Colonie acum această onoare, şi această responsanbilitate de a fi printre primii cetăţeni ai urbei, e tentat şi el să contribuie la plămădirea oraşului?

 Copilul care alerga desculț încrâncenat și cu pumnii strânși – precum un personaj dintr-o cunoscută pictură de Octav Băncilă – prin mărăcinii Behelei, desigur nu visa la el. Pe octogenarul de acum, Titlul de Cetățean de Onoare al orasului (mai nou și al orașului Sânnicolau-Mare) firesc, îl onorează. Atât. Să mă implic în problemele urbei într-un grad și ritm sporit decât a făcut-o până în prezent nu sunt capabil; iar să n-o facă, mi s-ar părea un act de profundă impolitețe și crasă nesimțire… În încheiere,  dragă Vasi, îți mulțumesc în mod deosebit pentru interviu. Prin acest dute-vino, ca de suveică, a surprinzătoarelor și scormonitoarelor tale întrebări din care ți-ai  țesut interviul, pe mine m-a obligat să fac niște  „săpături arheologice” în situl vieții mele. O „deshumare” care mi-a scos la iveală calcifiate și carbonizate „oseminte” ale trecutului cât și artefacte de mult uitate care,  recunosc, mă surprind și pe mine. Iar dacă prin întrebările tale asociate cu răspunsurile mele, nu am reușit uneori să mă înțeleg pe de-a-ntregul nici acum, am izbutit, totuși, să-mi identific mai bine nenumăratele insule de bucurii și melancolii ale ahipelagului meu sufletesc. Și, orice nouă contribuție la cunoașterea de sine e binevenită  pentru fiecare dintre  noi.