Drumurile doamnei Mathilde

Drumurile doamnei Mathilde

Era o iarnă aspră în îndepărtatul an 1945. Mai întâi a răzbătut un zvon, că se fac deportări, ceea ce, între etnicii germani a creat panică. Nu a mai durat mult și, mai ales seara, apăreau din toate părțile grupuri de slugoi, care umblau cu o listă. Nu mai conta nimic. Bărbații între 16 și 45 de ani,  femeile de la 17 și până la 32 din Recaș deveniseră nume înșirate pe o coală de hârtie. Nimeni nu știa, dintr-o zi în alta, ce se poate întâmpla. Ea era atât de tânără că nu apucase să trăiască frica. Trei săptămâni a durat călătoria până în Rusia, în bou-vagon, unde se înghesuiau aproape o sută de oameni. Au ajuns la Dombas, la marginea localității, într-un loc unde se aflau nouă clădiri mari, dormitoarele, împrejmuite de un gard din sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Bărbații într-o parte, femeile în alta. Câțiva ofițeri ruși, care vorbeau bine germana, le-au explicat, militărește, unde au ajuns, nu și de ce, și ce vor face în fiecare zi. Bărbați și femei, lucrau în mină. Mina avea o adâncime de până la 1.200 de metri. Nici măcar la sfârșit de săptămână nu se primea liber de la chin. În lagăr mai existau și câteva clădiri obscure, cantina, bucătăria, baia și o latrină imensă, fără intimitate. Femeilor cel mai greu le era să intre în camera de despăduchere.  Se-nțelege ușor motivul. O femeie ține mult la podoaba capilară.

Doamna Mathilde Fischer, născută Wagner, cum se recomandă, a fost și ea acolo. Când s-a reîntors în țară din lagăr, că așa a vrut soarta, s-a căsătorit la Recaș. A străbătut multe drumuri doamna Mathilde. Într-un final, s-a stabilit în Germania. Din lagăr, pe câteva pagini, a lăsat o mărturie. Vorbește acut despre primul Crăciun trăit în deportare. Tocmai se întorcea de la mină, lucrase în schimbul al doilea. Fetele și femeile din primul schimb le așteptau să sărbătorească. În dormitorul lor nu era nici o urmă care să anunțe sărbătoarea, o crenguță de brad sau o lumânare, măcar.  Nu a contat, s-au adunat într-un cerc, așezate pe jos, și au cântat ore în șir. Cel mai greu le era, s-a mărturisit doamna Mathilde, femeilor care își lăsaseră acasă copii, în grija părinților ori a rudelor. În seara aceea a învățat ce este tristețea. Până atunci nu apucase, că era nevinovat de tânără. Poate tocmai de aceea un consătean, atras de ecoul cântecelor, s-a strecurat pe sub gardul de sârmă ghimpată, încălcând orice regulă, și a venit în dormitorul lor. Bărbatul a stat lipit de tocul ușii și a ascultat, răvășit de gândul că acasă, nevasta și copiii sunt fără el. În final, bărbatul a scos din rucsac o felie de pâine și i-a dat-o ei. Mathilde l-a refuzat, însă consăteanul a insistat. ”Uite, acesta este cadoul tău de Crăciun”. ”Mulțumesc, dar nu pot accepta pâinea că și dumneavoastră aveți nevoie de ea, simțiți foamea la fel ca și mine”. ”Eu ți-o dăruiesc ție cu speranța că, acasă, cineva dăruiește și copiilor mei ceva”.

Bucata de pâine a pus-o în valiză. Îi era somn, însă nu putea să adoarmă de atâta foame. ”M-am ridicat din pat și am mâncat-o,  se mărturisește doamna Mathilde. Și imediat m-a luat somnul.”

Bucata aceea de pâine, primită de la un consătean, în lagăr, i-a rămas cel mai prețios dar pe care l-a primit în viața ei, într-o seară de Crăciun.