Groapa

Groapa

Una dintre cărțile care-ți pot marca viața prin mesajul său, ca parabolă a ideii de cuplu uman este ”Femeia nisipurilor” a lui Kobo Abe. Recitită după ani și ani, rămâne la fel de terifiantă în absurdul său. El, profesorul de biologie în căutarea unei insecte, cel ce cade în groapă cu o femeie văduvă poate fi oricare dintre noi. Lupta ei cu nisipul, care trebuie dusă pentru a nu se surpa malurile peste casa din groapă, încercările nereușite de evadare ale profesorului, încrâncenarea tuturor celorlalți din satul ciudat de a nu-l lăsa să plece, pentru ca femeia să aibă un bărbat, un ajutor, un tată pentru viitorul copil, dispariția neconsemnată de presă a profesorului, ca într-o noapte anodină, fără victime și vinovați, fac din subiect o temă de meditație pentru oricare dintre ființele umane.

Groapa cu nisip ce se prăvălește necontenit peste casa care îl obligă să trudească continuu pentru ridicarea lui, poate fi absurditatea oricărei căsnicii făcute la întâmplare, unde veșnicul sacrificat trebuie să fie bărbatul, stâlpul casei, cel chemat de soartă să aibă grija tuturor, dispariția lui din societatea unde și-a trăit existența dinainte trecând neobservată, ca un dat natural. În ”Femeia nisipurilor” apare pentru prima dată omul abstract, personajul fără nume, cu o personalitate comună, un el și o ea dintr-un Eden întors, silnic, ca și muncile lui Tartar din mitologia greacă. Cui să-i ceri ajutor, când tu nu mai exiști? Cine să mai creadă că te poate salva din strânsura destinului, când tu nu ai o soartă decât de condamnat? O soartă de care nu poți fugi decât prin sinucidere.

Prin analogie orice om căsătorit, sau în concubinaj cu o femeie se află în interiorul unei grote, ca primul dintre cei ce s-au numit mai nou homo sapiens, sapiens. Viața lui se rezumă la serviciul aducător de venit și treburile casnice, toate învârtindu-se în jurul celor trei mese, a grijii față de bătrânii din familie, de copii, nepoți, de dările ce trebuie achitate la timp pentru a nu se adăuga la ele alte sume de rău platnici, cumpărăturile, un ziar local să mai afle ce se petrece în viața orașului, a zonei – și profesorul de biologie primea ziare în groapa lui din nisip – o ieșire cu prietenii două ore la o bere, ca totul să se întoarcă la noaptea dintr-un dormitor comun cu al femeii. E filmul calm a oricărei familii, din care am exclus certurile pentru datoriile neachitate, pentru banii puși deoparte de unul sau altul pentru o variantă de viață pe care nu mai apucă să o ducă, pentru gelozia unuia sau altuia când simte că omul de alături e rece și se lasă prea ușor prins în mrejele altora.

În fapt, după doar câțiva ani petrecuți împreună, un cuplu își duce viețile în paralel, fiecare cu tainele sale, fiecare așteptând să plece de acasă, pentru a întâlni o lume mai apropiată la serviciu sau într-un anturaj de breaslă, mai apropiat de meseria lui, mai apropiat de sinele său. Grota unde-și duc traiul împreună devine un fel de apartament de hotel de două stele, în cele mai multe dintre cazuri, un refugiu pasager dintre două evadări scurte, când reușesc să uite de toate problemele casei, de bătrâni, de copii, de nepoți, de medicamente, de cumpărături, de țevile care se sparg deasupra bucătăriei sau a băii, la vecinul de deasupra … De nisipul încărcat tot timpul în coșuri și ridicat pe scripeți dincolo de malul gropii.

În fond nu pentru asta se face o căsnicie, nu pentru așa ceva se apropie un bărbat de o femeie, ci pentru o viață îmbelșugată și plină de copii. Visul oricărei fete e să fie mireasă. E momentul culminant al trecerii ei din rândul fetelor libere de orice obligații la cea de femeie cu toate pe cap. Când partenerii rămân egali, deși întotdeauna unul dintre ei va domina pentru a ține în echilibru o căsnicie, contrar oricărei logici matematice, viețile lor se vor despărți mult mai degrabă, dar fără de mari cutremure, ca într-o prietenie dusă peste ani, cu sentimente fluctuante. Cât timp grota, pe fundul căreia se adâncesc cei doi parteneri, începe să se populeze de copii apar, în jurul pereților ei reaveni, mobiliere, aparaturi, mașinării pentru a spori un confort ce ține mai mult de dorința fiecăruia de a se simți acolo, ca în mijlocul unui mic Eden.

Casei i se spune cuib, doar că vânzoleala procreației ține, cu preludii cu tot mai puțin de o jumătate de oră, după care, în al nouălea cer, cei doi se despart în visele lor, convinși că au atins culmea fericirii. După ani, cum rămân mereu singuri, ba unul, ba celălalt dintre parteneri, cuibul de ieri se transformă în grotă. Una luminată slab de feștilele puse pe margini să nu dea omul cu capul de pereți. Obligațiile depășesc pragurile atinse de fericirea paturilor răvășite de dragoste, și încep să descopere stalactitele și stalagmitele din care picură continuu un fel de timp măsurabil în stropi de apă sălcie, care sapă tot mai adânc fundul gropii. Descoperă că spre lumina soarelui nu dă nici o fereastră, că grota lor nu are decât o singură intrare, că dincolo de lumina feștilelor, ce le amintesc despre alte vieți ale altor oameni, nu cu mult mai fericiți, nu au nici un fel de comunicare cu exteriorul, cu lumina soarelui, cu intemperiile și natura dezlănțuită, dar se simt la fereală, feștila televizorului aducându-le aproape tot ceea ce ai nu mai apucă să trăiască.

Apoi noaptea, cu privirile în tavanul întunecat, descoperă fisuri ce dau afară spre coama muntelui de deasupra, luminat de stele. Imaginile sunt aduse cu ei din lumea de dincolo de grotă, de pe stradă, de la serviciu, din întâlnirile întâmplătoare cu prietenii sau cunoștințele lor, ca niște fantasme dintr-un alt film de viață. Încet, fisurile se desfac cu timpul în niște ferestre prin care privesc spre o altă lume, ideală, unde partenerul e mult mai tânăr, întinerindu-l în felul acesta și pe visător. O fereastră pe care cel de alături nu are cum să o vadă. E o breșă dreptunghiulară în tavanul grotei la care poate privi doar unul dintre cei doi din cuplu. Ce vede dincolo? O viață de oameni despărțiți de timp, care încearcă să se apropie unul de altul, să se iubească, așa cum a făcut-o și prima dată, atunci când și-a început existența lui de om căsătorit.

I se relevă dureros că fereastra aceea pe care o vede e prea departe, că nici dacă ar clădi toate mobilele una peste alta n-ar putea ajunge la ea, că totul e mai mult decât un fel de icoană făcătoare de minuni dintr-o bisericuță de  mănăstire, care poate drege bolile de trup sau de suflet ale unui om doar dacă e credincios. Se simte credincios, se simte capabil să-și schimbe modul de viață de dragul sănătății sufletului și trupului său, dar își să seama că până la fereastra luminată de pe tavanul grotei nu are cum să ajungă.

Și iată-i, stând alături într-un singur pat de pe fundul grotei, pe cei doi privind fiecare către un fel de fereastră luminată de soarele de afară, în dreptunghiul cărora joacă imaginea unui alt bărbat și a unei alte femei, mult mai tineri, variante ale existenței lor de acum, variante imaginare, crâmpeie din viitoare evadări către lumea dinainte, cum profesorul din ”Femeia nisipurilor” încercase să se întoarcă la cel de odinioară, dar fusese întors din drum de teama câinilor și a oamenilor nisipurilor care-l hăituiau. Și-atunci apare resemnarea, bucuria de a ști că undeva deasupra e un fel de fereastră ce dă spre lumea de afară, luminând astfel peștera ba pentru unul, ba pentru celălalt dintre parteneri, fiecare descoperind în jurul lor formele obiectelor cu care și-au umplut grota, locul feștilelor cu care se mint că trăiesc o viață ca oameni liberi. E momentul de echilibru, când nisipul dintre parteneri nu mai vrea să-l domine pe celălalt, dar nici nu se mai iubesc ca altădată. E momentul în care ferestrele lor particulare rămân pe cerul peșterii ca niște promisiuni pentru viitor. Dar clipele de apă ale stalactitelor trec spre fundul grotei și-o adâncesc. Nimeni cu scoate apă adunată în găvanele săpate, nimeni nu mai vrea să plece, ci rămâne într-o stare de reverie, ca într-o comă prelungită dinaintea sfârșitului. Pentru că fiecare știe că, dacă printr-o minune ar reuși să ajungă la fereastra lui de taină din tavanul grotei, ar lua-o de la început, într-o silnicie a destinului, handicapat de timpul dintre cel ce privește și cel ce se lasă adorat, alungat de acela în rândul celor de vârsta lui, ori purtat spre niște țărmuri îndepărtate, unde s-ar simți străin.