Coșmar la Cotul Ursului

Coșmar la Cotul Ursului

În memoria ciobanului stârpar Ştefan Gros

La sfârşitul zilei soarele şi-a luat din necuprins guler alb şi vârstnicul, care îşi tot muta privirile din cer în pământ, ştia că toată noaptea va continua ploaia, poate toată ziua care urma. I-a arătat lui Păluţ adâncitura adăpostită în care erau cotroana şi ţarcurile, cu îngrădituri din crengi şi ţăruşi, din pari ascuţiţi şi cu strungi mici, doar două, cu scăunele din chituci, pentru cele câteva oi cu lapte pe care, de regulă, ciobanii de la sterpe le ţin aproape de ei şi de turmă, să le mulgă, să aibă în munte lapte proaspăt.
Turma de berbeci şi miei a intrat în ţarc fără entuziasm, plouase toată ziua, oameni şi animale erau uzi şi cu frigul muntelui în oase. Câinii, liberi în mişcări, şi-au căutat în grabă lângă cotroană locuri uscate, acoperite, dar bucuria le-a fost de scurtă durată, fiind siliţi să stea în cele patru colţuri ale târlei, de pază. Până şi Ciuş, un măgar pe care baciul Ştefan îl căra de ani buni pe lângă el, pe lângă toate turmele, a gonit spre şopronul lipit de cotroană şi a dat semn de foame. După ce au liniştit animalele, ciobanii au intrat la adăpost să se liniştească şi ei, să aprindă foc de lemn dulce, să usuce hainele şi tohoarcele, încălţările, să pregătească de-ale gurii pentru ei şi pentru câini, ceea ce au făcut în grabă, să nu-i prindă noaptea, cea care în munte vine pe furiş, grăbită şi mai totdeauna plină de neprevăzut, de surpriză…

Cum într-o „fele” de ţuică mai rămăsese cât pentru o închinare lungă şi plină de urări de sănătate (de care, ţinând cont de vremea vitregă, aveau mare nevoie!), s-au învrednicit să onoreze lichidul ca atare, în timp ce puneau pe stinghii, la uscat, toate din mahala. Când bătrânul a început să se ocupe de candelă, să-i pregătească fitilul şi să o aprindă, tunetele s-au auzit ca de peste tot şi picuri mari de ploaie grea au răpăit pe acoperişul adăpostului, făcut din bandă cauciucată, cea pe care o aruncau de pe transportoare, când se rupea, cei care deveniseră mineri necalificaţi, vrednici muncitori proletari din chinuiţi ţărani plugari rămaşi fără obiectul muncii, trecut „de bună voie” la colectiv…
Ca un făcut, vântul s-a pornit cu mânie să închidă plafonul de nori peste penlumina serii şi în cotroană s-a lăsat întunericul, numai bun pentru oamenii obosiţi să se cuibărească fiecare pe laviţă lui şi să caute somnul, ghemuit şi acesta sub păturicile călduroase de lână. Cum în munte, pe furtună, ciobanul nu se aşteaptă la confort de hotel, se bucurau de adăpost şi scuteală, de loc în care să-şi întindă oasele, se bucurau de odihnă. Din când în când ascultau, aţipind ori dormind, vocea muntelui supărat şi lătratul de avertisment al câinilor.
Din căldura jarului se răspândea lumină roză, lângă lumina candelei, care era gălbuie, pâlpâitoare… Până atunci, baciul Ştefan şi Păluţ s-au înţeles numai din gesturi, vorbele s-au auzit doar la urări de sănătate şi poftă bună, de ce să vorbeşti dacă nu e nevoie. Trăsnetele s-au dezlănţuit către miezul nopţii şi fulgerele, din ce în ce mai lungi, luminau ireal încăperea, totul se zguduia şi din târlă se auzeau chiar şi clopotele de la batali sau de la berbecii bătrâni. Câinii, ca la comandă, au început să rupă a duşman şi baciul s-a tras către colţul laviţei, în capul oaselor.
-Măi Păluţ, tu ai lanterna la îndemână? Cred că e ceva primejdie afară, eşti bun să arunci o privire?
Tânărul, un şugăvean din neamul acelui cunoscut Păluţ, păţitul momârlancei Suzana, situaţie cunoscută de mai toţi oierii din zonă şi de mulţi din ţară, nu era zdrahon şi bun la lupte cu bâtele ca unchiul său şi nici hărnicia nu-l scotea afară din casă.
-Baci Ştefane, lanterna mea nu prea luminează, au slăbit bateriile, dar nu te gândi la rău, cine să să-i aventureze pe vremea asta în Retezat, nu poţi să scoţi nici limba din gură afară, că se răceşte…
-Bine, eşti bun de şagă, dar câinii nu rup a bună, ceva ori cineva îi întărâtă, dacă n-ai chef mi-oi face eu drum până în faţa cotroanei sau până la îngrăditură, i-auzi cum urlă, acesta nu-i urs, acesta-i urlet la om rău, la străin înarmat, i-auzi!
Văzând că n-are încotro, Păluţ a sărit în cizme şi, cu păturica pe spate, a tras drugul opritor de la intrare, a aprins lanterna şi a deschis uşa, dar când să iasă…
O voce de fumător înrăit şi om sălbăticit l-a făcut să se tragă îndărăt, să blocheze uşa, iar pe ciobanul vârstnic să facă ochii lui albaştri cât cepele de apă în anii buni.
-Bă ciobani, mânca-v-aş alea ale voastre, staţi dracului la adăpost şi să nu scoateţi capul afară că moartea-i a voastră, se-aude? Suntem mai mulţi, suntem flămânzi şi nervoşi, nu trebuie să ne vedeţi la faţă, bă, vorbiţi!
Baciul, care știa de toate, fiind trecut prin ciur și dârmon, care se echipase rapid între timp şi verifica întocmirea cotroanei cu lanterna lui, vorbi tare:
-Am înţeles, gata, stăm cuminţi, dar numai să spuneţi ce vreţi de la noi, că suntem în simbrie la stăpân, vai şi amar de pingelele şi obielele noastre, bani nu avem, de-ale gurii nu mai avem, trebuia să coborâm după alimente în Haţeg, ce vreţi de la noi?
Vocea de tobă spartă s-a auzit peste lătratul dulăilor.
-De la voi nu vrem nimic, să staţi acolo şi să nu ieşiţi, o să luăm un noaten, că suntem morţi de foame, o să domolim repede şi câinii, că ne pricepem şi o să lăsăm pentru stăpânul vostru semn de scăzământ, să nu vă pună la plată, e bine aşa? Vorbiţi!
Cel vârstnic şi-a dat seama că atacatorii nu aveau cum să intre în cotroană, era bine făcută, din bârne cioplite cu toporul şi, la colţuri, prinsă în scoabe mari şi piroane, la fel de zdravăn era acoperişul, chiar şi blănile duşumelei. Cât privea ferestruica, de două-trei şchioape în laturi, ieşea din discuţie, nimeni nu se putea atinge de ciobani dacă aceştia nu deschideau uşa grea. Dar, cu multă precauţie, baciul gândi să nu-i stârnească…
-Înţelegem, domnu’, pe pământul nostru nimeni nu trebuie să moară de foame, să luaţi un bărbăcuţ mare şi gras, să aveţi poftă, să vă săturaţi, că pe vremea asta dacă nu mâncaţi puteţi să vă îmbolnăviţi, ferească Cel de Sus. Vă rog numai să închideţi animalele, să nu scape din ţarc, asta însemnând că ar fi mare năcaz pentru toţi.
În lumina fulgerelor îi zări pe trei dintre cei de afară.
Călăreau pe deşelate, aveau cu toţii pălării mari şi haine colorate, doi dintre ei trăgeau de funii groase alţi doi cai, asta însemna că alţi doi se ocupau de câini, să-i liniştească şi să scoată noatenul din îngrăditură. Păluţ, după ce s-a închinat la iconiţa candelei a stins luminiţa, dar bătrânul l-a liniştit.
-Stai blând, băiete, n-o să păţim nimic, nu cu noi au treabă ei, ăştia-s din ăia care se închină la dracu’ şi la bani, or fi tâlhărit undeva şi acum fug de lege. În zori îşi vor lua picioarele la spinare, iar noi ne vom vedea de ale noastre, că aici n-au ce face, nu se pricep la ciobănit şi nu poartă cizme de cauciuc, cum avem noi, n-au nici brişcă şi nici bâtă…Înţelegi gluma, aşa-i ?
Păluţ urmărea de la fereastră mişcările celor de-afară.
I-a urmărit căutându-şi loc mai adăpostit între jnepeni şi molizi mai mici, de vârf, cum au aprins foc şi ei, cum au mâncat şi au băut până în zori, ţinând jar mare, să se încălzească şi să frigă carnea pe ţepuşe. Deoarece mereu împărţeau oasele la câini, aceştia tăceau şi, cumva, înafara clopotelor de pe berbeci şi a vântului şuierător, vorbele lor se auzeau clar, aveau de gând să părăsească Retezatul şi caii, să o ia către Valea Jiului, unde aveau neamuri de puteau să-i dosească, să-i scape.
Astfel, de voie-nevoie ce doi ciobani nu au pus pleoapă pe pleoapă, nu au închis ochii toată noaptea şi tare s-au bucurat când au mijit zorii şi tâlharii au plecat.
Lumina zilei i-a ajutat , la ţuţur, să-şi alunge negreala nopţii de pe feţe şi, cumva, tristeţea, întunecată şi ea, dar
minunea zilei luminoase, sănătoase, fără ploaie şi furtună în munte, nu a ţinut mult.
Păluţ a slobozit câinii şi, după obicei, a desfăcut drugii de la intrări, să iasă turma la loc liber, la mişcare. Baciul, din obişnuinţă, s-a îndreptat către locul de popas al oaspeţilor nocturni, cei neinvitaţi, să stingă de tot jarul care mocnea, să cerceteze. Soarele ieşea de peste culmea din faţă cam cu lene, ca după năprăsnicia nopţii şi nori de toate culorile se rostogoleau prin cer, fugăriţi de vânt subţire. Toţi şi toate, oameni şi animale aşteptau să se încălzească, să se însenineze…
La locul de popas, în care mirosul de carne friptă şi de blană de oaie arsă gâdila neplăcut nările, usturând precum guturaiul de vară, în jurul cenuşii groase, sub care încă mocneau jar şi rădăcini groase de jneapăn şi ienupăr, într-un fel de şotron trasat cu cetină şi crengi, cei care stricaseră noaptea ciobanilor au lăsat un semn de coşmar, ca scăzământ, pentru stăpân: pe vârfurile cioplite ale molizilor tineri, au înfipt capetele a cinci noateni, cărora le-au tăiat limbile şi, în bătaie de joc şi pentru a speria pe oricine, le-au căscat boturile cu lemnuşe rotunde, mai groase; ochii sticloşi ai noatenilor sacrificaţi, vasele de sânge care încă lăsau picuri, toată nebunia celor certaţi cu respectul faţă de animalul sacrificat, faţă de mâncare, grămada de intestine şi măruntaie lăsată în mijlocul şotronului l-au făcut pe ciobanul vârstnic să se cutremure, să prindă gheaţă de boală pe şira spinării, să se sperie.
S-a crucit, a mormăit câteva vorbe neortodoxe la adresa tâlharilor care pierduseră orice simţ al omeniei şi s-a gândit să-l lase în pace pe tânăr, să nu-l încarce cu gânduri cine mai ştie de care şi pentru ce. A grăbit spre cotroană, să aducă săculeţi şi desagi, să ducă la izvor tot ce găsise, să folosească din măruntaie şi să spele maţele cu apă sărată, să le ducă la mezelarii de pe lângă abatorul din oraș. L-a întoarcere, parcă atras de vânt negru, Păluţ îl aştepta cu ochii vineţi şi l-a ajutat să strângă rămăşiţele animalelor.
-Ăia n-or fost şi n-or fi oameni cât îi hăul de la Groapa Fără Fund, baci Ştefane, mă laşi să le iau urma, te descurci singur…
Dar bătrânul se gândea la altceva.
-Flăcău, până să fim viteji, să curăţim capetele şi să le punem la fiert cu măcriş, mentă, busuioc, ceapă, usturoi, ardei şi ce-om mai găsi prin straiţele noastre, să gătim măruntaiele rămase, că domnii de-au dat iama în bunul altuia au luat carnea, au mâncat limbile, ficaţii şi inimile, numai că noatenii au şi alte măruntaie, multe maţe care trebuie curăţate, apoi le vom vinde prin oraş, de nu ni le va confisca stăpânul, hai, pune mâna la treabă, repede, focul din cotroană e învelit cum trebuie, până turma se va scutura de frigul nopţii e musai să avem mâncare proaspătă şi, o spun cu cele mai bune gânduri, vom avea mâncare sănătoasă şi gustoasă, cu mult creier fiert numai cât trebuie, să-şi păstreze gustul şi să ne bucurăm şi noi, că, ştii ce spune o vorbă veche ? Vorba veche spune că animalul e al celui de are grijă de el, că ăl de-l îngrijeşte trebuie să se bucure de ce-i dă animalul, poţi băga la cap aşa ceva? Şi, legat de grija faţă de animal, cât timp tu vei pune mâncarea la foc, voi prinde câteva dintre animalele care suferă de şchiopul de oi (boală care atacă după multe ploi reci), că li s-au umflat copitele şi le voi vindeca, altfel le vom pierde, le obrintesc picioarele şi paralizează, cred că sunt vreo douăzeci, restului turmei îi dau drumul să se deşarte şi să scape de ud, că altfel înnămolesc târla… Şi dacă tot mă duce gândul departe, asta înseamnă că, din cele vindecate, după legile ciobăniei şi ale muntelui, a zecea parte sunt ale noastre, ceea ce mai reduce din pierderea de ne-or produs-o tâlharii…Numai că trebuie să culeg, în grabă, limba oii(căreia unii îi spun şi patlagină) şi limba mielului, plante crude din locuri mai umbroase, că Ăl de Sus le-o făcut şi pe astea pentru vindecare, totul e ca omul să le ştie şi să le folosească…