Fidelitatea stă la numărul 13

Fidelitatea stă la numărul 13

Sala  lungă se oprește exact în pragul unei uși.  În capăt e o masă, a așezat-o în prispă, avem unde sta de vorbă, în aerul răvășit de miresmele începutului de toamnă. Pe un colț, parcă sunt aliniate, o cărticică, un carnet, un plic și, deasupra, un teanc de fotografii. Cărticica a primit-o în 1938 de la învățătorul Anton Michl, carnetul dovedește că a făcut parte din Uniunea Femeilor Democrate Germane, se întâmpla în 1953, în plic este o scrisoare primită în 1949 de la un verișor picat prizonier la ruși, iar fotografiile țin de întâmplări de familie. Casa este ridicată în 1900 de unul dintre bunici, Anton, picat în primul război. Numele său e înscris pe monumentul eroilor din centrul orașului. Dincolo de sală este o boltă cu struguri, are rod bun, ciorchinii rubinii stau înșirați, des, parcă de o mână darnică. Urmează să-i culeagă, dar încă nu-i momentul. De câteva zile, din ce povestește, nu-i mai ajunge timpul, fiică-sa o sună des și o îndeamnă să lase totul, să se întoarcă acasă. Dar casa ei aici este și se desprinde greu. De când s-a stabilit la Dormund, și au trecut destule anotimpuri, nu a fost an să nu revină.     

Acum doamna Magdalena Sparing are 86 de ani. E înaltă, robustă, vivace și din ce povestește viața nu a răsfățat-o. A rămas fără tată la un an,   fratele, Anton, avea doi și jumătate. Mama, Ana, nu s-a mai căsătorit. O femeie care și-a ascuns  tinerețea, dar și durea, în doliu, de care nu s-a despărțit toată viața. Din statornicie și fidelitate. Tatăl a plecat în lume, să facă bani, s-a oprit, mai întâi, la Montevideo, nu s-a pricopsit, a ajuns în Argentina, nici aici nu l-a năpădit norocul, și s-a stabilit în America. Nu s-a mai întors. Un singur semn a dat, pentru tot restul vieții. Printr-o cunoștință a trimis copiilor, Magdalena și Anton, o muzicuță și o minge de fotbal. Fratele, Anton Bishoff, pe când avea 16 ani, a fost trimis pentru câteva luni în Germania, să se specializeze în mașini agricole. Acolo l-a prins războiul. Trei decenii nu au mai știut nimic despre el. Într-o zi, fără  nicio veste,   a revenit acasă, pe strada Rozelor, la nr. 13. De peste gard a întrebat-o pe maică-sa dacă vrea să vorbească cu fiul ei. Femeia  mătura ocolul și a crezut că e cineva de la fisc și nu a dat importanță întrebării. Trecuse prea multă vreme de la plecarea fiului. Nici el, dovadă că avea ceva din  firea tatălui-   a fost fel de rătăcitor – nu mai dăduse vreun semn. Omul s-a stabilit în California. Doamna Magdalena nu știe dacă mai trăiește. Niciodată nu a mai luat legătura cu mama și sora. ”A trimis, într-o vreme, câteva scrisori”. Au aflat că are patru copii cu o englezoaică și doamna Magdalena a scris pe la ambasade, să le dea de urmă, fără sorți de izbândă.

La Dortmund, unde locuiește acum, nu mai este nici un recășan. Sub fereastra ei, un timp, era o stație, s-a desființat, unde opreau autocarele care aduc români acasă. Mergea des să vorbească românește. Stă la câteva străzi de fica sa, în fiecare dimineață, la ora șapte, ca într-un ritual, se aud la telefon. ”Săracă am fost aici, săracă sunt și acolo, dar mulțumită. Statul german, dacă m-a primit, îmi dă ce îmi trebuie. Însă munca și sudoarea mea, aici mi-au rămas, la Recaș.”

Numai câteva zile mai stă acasă doamna Magdalena, să culeagă strugurii. O obișnuință de-o viață, nu că s-ar pricopsi din asta. De două decenii, de când e plecată, a respectat regula. Vivace, dornică de dialog cum este, o prinde și un moment de  tăcere. Are optzeci și șase de ani, circulă cu autocarul, și nu promite, cum glumește, că tot ea va culege, toamna viitoare,  via. Curtea casei unde-și are domiciliul și statornicia și fidelitatea e un dreptunghi de pământ în care,  o dată la un an, vine doamna Magdalena și mai presară o urmă. Ea știa că totul va dura până într-o zi. Și ziua asta, de care se temea, adesea, mai mult decât orice, a venit. Când nici nu se aștepta.