Războiul Ioanei

Războiul Ioanei

Venise iarna și Lisandru nu mai dăduse niciun semn de viață de când îmbrăcase haina militară și trimis în vijelia celui de al doilea război mondial ce părea fără sfârșit. Ioana și Bălăuță începuseră să fie îngrijorați. Aproape că nu exista zi să nu se amintească despre soarta lui Lisandru.

Ioana avea un război de țesut în casă și îi lua aproape tot timpul. Gândurile că nu avea nicio veste despre soțul său se topeau în desenele țesăturii.  Aproape zilnic venea pe la Bălăuță vecinul său, Moța, discutând ore în șir despre unele evenimente din tinerețea lor, sau despre întâmplări cotidiene țesute cu știri despre dezastrul războiului. Discuția lor avea loc în fața unei căni de pământ plină cu vin și a unui ciurel în care se aflau nuci. Cana era foarte veche, înnegrită de timp, la care Bălăuță ținea mult, pentru că o avea moștenire de la mama lui, care și aceasta o moștenise de la părinții ei amintind despre timpul când dealurile Râulesei erau plantate cu viță de vie românească. Într-o zi discuția lui Bălăuță și Moța s-a învârtit numai în jurul plaiurilor de vie din Râuleasa care erau vestite, cunoscute sub denumirea de „ Golul Râuleasa ”. Ei și-au reamintit despre viile din timpul acela invocând bunătatea oamenilor. Se mirau cum atunci oamenii erau pașnici, nu furau unii de la alții vin din pivnițele care erau în plai. După ce se culegeau strugurii, nu erau aduși acasă, se storșeau acolo cu știrca în hârdaie, iar vinul rămânea în pivnițe, care nu se încuiau, doar se punea la ușă un drug de lemn. Bălăuță elogia acele timpuri de care își amintea cu bucurie gustând din liniștea ei patriarhală. Rememora momentele când se ducea iarna cu tatăl său și lua vin de la pivniță cu sania atunci când se termina cel din butoiul de acasă, lăsând să se strecoare câte un „ ehei, mă Moța, ce timpuri erau atunci, o altă lume! ”. Bălăuță își amintea cum pe o grindă din pivniță era un os de pește sărat și când se ducea să ia vin, mai înainte făcea focul, apoi tatăl său lua osul de pește, îl încălzea la foc, apoi îl trăgea de câteva ori prin gură lăsându-i un gust sărat, făcându-i-se sete. Umplea trocul cu vin și bea cu poftă simțind că îi iau foc urechile. Umplea, apoi, butoiul cu vin aflat în sanie și pornea spre casă însoțit de clinchetul zurgălăilor de la cai.      

În timp ce Bălăuță și cu Moța povesteau, Ioana lucra de zor în război, aplecată peste fire. La intervale precise se auzea zgomotul spetei, trasă de brâgle, în urma căreia rămânea țesătura cu imaginile dorite. Mâinile Ioanei erau sigure și umblau peste fire de parcă se executa un ritual cunoscut numai de ea. Dădea viață țesăturii prin culori, născându-se un univers mirific al florilor și păsărilor. De sub mâinile ei zburau păsări împovărate de gânduri adânci despre soarta soțului său. Le trimitea să-i împodobească urzeala șoptindu-le ca o rugă să se ducă în căutarea celui așteptat de ea și de Bălăuță.