Realitatea dinamică

Realitatea dinamică

Puțini sunt oamenii care mai pot fi atrași de o reproducere după natură, de un peisaj sau un portret, dacă omul imortalizat nu face parte dintre cei cunoscuți. Bucuria estetică a compoziției, frumusețea coloritului sau tușele ce conturează portretul îi lasă reci pe privitorii artei, rămasă apropiată de realitatea imediată. El are la îndemână aparatul fotografic, mai mult sau mai puțin performant, c.d-urile pentru aparate de filmat, cu care poate panorama un spațiu pe unde a trecut și l-a impresionat în mod special, ori reprezintă o atracție turistică, trimițând la istoria îndepărtată, lângă care se imortalizează pentru ca apoi să poată vedea imaginea pe ecranul televizorului.

Arta abstractă, care presupune pentru înțelegerea ei o cultură de specialitate și o profundă meditație asupra a ceea ce vede, e refuzată de majoritatea oamenilor de azi, în afara celor ce fac tapaj de stratul subțire de informație în domeniu pe care-l dețin. Nici măcar suprarealismul apropiat imaginilor din visele și coșmarurile lor de peste noapte nu se mai bucură de o atenție deosebită. Totul pare static pentru un om obișnuit să-și trăiască viața în iureșul vieții dintr-un oraș, în ambuteiajele sâcâitoare de pe toate străzile, gata în orice clipă să producă un accident, să omoare prin imprudență un om, să lovească colțuri de ziduri sau alte mașini.

Ritmul vieții omului de la oraș s-a modificat enorm. Pentru el timpul se măsoară în viteza cu care reușește să ajungă dintr-un loc în altul, când, din goana mașinii, nu sesizează decât petele de culoare ale celor de pe trotuare, ale clădirilor ce rămân în urmă, ale mașinilor ce trec în sens invers. El e concentrat doar pe mișcările pe care le face mașina din fața lui, pe semnalele luminoase pe care le emite, indicându-și din timp intențiile direcției de mers. Ajuns la capătul drumului continuă să fie în trena agitației străzii, să privească lucrurile din jur ca pe niște accidente de culoare, concentrându-se doar pe scopul direct al activității lui.

Unui asemenea om îi poți trece prin fața ochilor albume întregi de artă, pentru că va rămâne rece, dacă nu te va privi cumva ca pe un retardat. Hotărârile le va lua în pripă, de parcă ar fi la o curbă în depășire, fericit, în cele din urmă, că din sens opus nu i-a apărut nici un alt autovehicul. Postul de radio din mașină, cu predilecție unul FM, cu muzică antrenantă, îi stimulează și mai mult adrenalina și-l îndepărtează de orice imagine sau eveniment ce se desfășoară cu lentoare. Pare că nu mai are timp nici pentru a înțelege replicile cuiva dintr-un dialog pe care, ca orice om dintr-un mediu social, trebuie să-l poarte. Peisajele trec pe lângă el, ființele vii, oamenii trec și rămân undeva în urmă, iar pentru a-i recupera în sufletul său ar trebui să meargă pe jos, sau cu o bicicletă.

Nu are vreme nici să regrete o vorbă aruncată cuiva, nici să se gândească prea mult la propria-i casă, lăsată în urmă. Totul e concentrat pe clipa ce urmează imediat, pe întâlnirea cu unul dintre mai marii lui, pe activitatea ce urmează să o desfășoare până la terminarea serviciului. Relațiile cu colegii sunt intempestive, trecând în goană peste expresiile chipurilor acelora, peste frazele ce i le spun, concentrat doar pe elementele de discuții care-l vizează direct, îi afectează mai cu seamă prestigiul sau, mai grav, beneficiile materiale asupra cărora și-a făcut calculele cu o seară înainte, în răgazul de dinaintea culcării.

Relațiile de familie se subțiază, celălalt devenind pentru ore în șir o persoană abstractă, față de care nu simte vreun sentiment aparte, ci doar obligațiile diurne. Dacă întâmplarea face ca omul cu care trăiește în condițiile unei căsnicii e cumva bolnav, simte că acela e vinovat pentru că-i tulbură lui goana aceasta după clipa următoare dintr-o carieră în ascensiune, că i se opune înaintării lui, pusă sub pecetea vitezei mașinii. Altruismul devine un act de milă, care-i repugnă din strat, ca oricărui sportiv aflat în cursă pe pista de formula 1, de parcă acela, prin suferința lui i-ar pune în fața propriei vieți, pietre, butoaie, lăzi, scânduri, care să-l accidenteze, să-i aducă moartea violentă.

Văzută așa, lumea mașinizată de azi reduce membrii unei familii la niște adversari aflați mereu în conflict. Nimeni nu mai are răbdarea să-l înțeleagă pe celălalt, iar dacă face efortul, simte că totul are o doză de silnicie. Încet postura de șofer aflat în trafic ia locul omului de odinioară, exersându-i permanent reflexele, acuitatea vederii, singurătatea lui de individ supus regulilor de circulație, care ține la viața lui, care trăiește doar pentru sine, riscându-le în orice clipă viețile celorlalți din mașină. Amprenta acestei psihologii e pusă atât la serviciu, în relația cu patronul sau superiorul, cu colegul de alături, cât și în familie, unde cel ce conduce autovehiculul e cel ce trebuie să aibă ultimul cuvânt. Lui trebuie să i se supună voințele și dorințele celorlalți.

Distanța dintre membrii unei familii crește odată cu independența dată de posedarea de către fiecare a unei mașini și a unui carnet de conducere. Adulterul e o simplă acroșare a cuiva pe trecerea de pietoni care se termină printr-un pact de înțelegere dintre părți. Divorțul e un accident ceva mai grav cu mașini avariate și cu victime de ambele părți, cu deteriorarea caroseriilor, toate rezolvabile printr-un CASCO plătit la timp, cum cardul de salarii mărește distanța dintre director, contabil șef și angajați, lăsând iluzia că totul nu e mai mult decât un drept la independența omului de a trăi în singurătate.

După câteva ore de condus, omul nu mai e capabil să comunice cu cel de alături decât lucrurile legate de drumul parcurs, de ora la care a ajuns la destinație, indiferent dacă cel de alături e chiar soțul sau soția, unul sau altul dintre copii, părinții, știut fiind că e de dorit ca în timpul mersului conducătorului auto să nu-i fie deranjată atenția cu problemele grave ale familiei, pentru că l-ar face agresiv și imprudent. Ajunși la destinație, după operațiunile de încărcare și apoi de descărcare a portbagajului, membrii familiei se vor pune la televizor să urmărească filme de acțiune, cu mașini care se ciocnesc, cu explozii și cascadorii, cu urmăriri ale infractorilor de către poliție și multe gloanțe trase direct spre ținte vii, ca un fel de refulare a riscurilor prin care a trecut el, conducându-și mașina.

Du un asemenea om într-o expoziție cu peisaje realiste din niște zone bucolice și-o să-l vezi că pleacă de acolo imediat. Ruptura cu ce simte el e prea mare să suporte trecerea la așa ceva. Cum la fel de inoportună ar fi lectura unei cărți sau vizionarea unui spectacol de teatru, audiția unui concert. Violența cere violență, iar locul contemplației și meditația face parte dintr-o altă lume, a oamenilor așezați, pentru care istoria își are locul ei, filozofia un altul, artele stau să se concureze între ele pe niște scări valorice păstrate neschimbate de mii de ani. Literatura e compendiul de retrăire a ființelor umane ca și psihologii concrete, ca evenimente concrete ce stimulează înțelegerea mai bună a celui de alături prin jocul dintre imaginație și simțire estetică.

Doar că lumea receptorului de cultură, care impropriu se numea cândva ”consumator” de cultură, nu e cea a oamenilor așezați, ci a omului aflat în trafic. Între cele două categorii, a creatorilor de artă și a receptorilor s-a produs o crevasă psihologică, pe care cei dintâi nu o pot realiza, iar ceilalți sunt complet indiferenți la asta. Arta își continuă mersul ei într-o evoluție istorică, după toate acumulările sale de peste timp, indiferent de genul în care se manifestă, continuând să se raporteze doar la sine, în vreme ce receptorul se gândește doar la ambuteiaje, bujii, trafic, relații superficiale interumane, beneficii materiale, consumism. Pentru ei un concert de Mozart e la fel de strident ca zgomotul eșapamentului unei mașini, și nu le poate suporta pe niciunul. Cărțile lui Nietzsche despre supra-om îl deranjează, fără să simtă că undeva în sinea lui e aproape de modelul filozofului german. Și-atunci singurul gen de artă acceptat de omul de la volan e filmul, imaginea în mișcare, povestea reală, a unei drame de familii cu oameni teferi, cu multe mașini, cu elicoptere, ce oferă imagini panoramice, dintr-o realitate dinamică ce nu are nimic comun cu vetustele arte clasice, care-și urmează evoluția, fără să țină cont de gusturile și dorințele receptorului. Neînțelegerea dintre cele două lumi a deschis crevasa ce separă acum fără putință de împăcare pe artistul, tot mai apropiat de himerele lui, de celălalt.