Costel Stancu: Poematice

Costel Stancu: Poematice

* * *

De ce-mi cotrobăi, Doamne, iarăși,

printre coaste? Mi-e de ajuns această

femeie mamă soră iubită floare carnivoră

lîngă paharul cu vin roșu. Dragostea ei

fără început și sfîrșit; o plutire,

în derivă, pe rîul amnezic al sinelui,

o piatră ce tînjește după nevinovăția

celui în care a fost aruncată.

Nu ne lua nimic, nici adăuga nimic, Doamne!

Doar ocrotește-ne. Chiar dacă, după asfințit,

ne reîntoarcem în animalul fantastic,

de unde am fost alungați peste zi,

să ne continuăm, împreună, călătoria.

* * *

cînd ne-am întîlnit pe felinar

s-a așezat un fluture galben

nu  mă sperie întunericul te-am mințit

tu m-ai privit în ochi – doi pești ce nu

dormiseră niciodată în viața lor

de teamă să nu vorbească în somn –

eram evadatul ce se întorcea pe furiș

în captivitate gata să trăiască

în cușca din coji de măr simțind zi de zi

pe limbă gustul de madlenă al morții 

uneori omul devine ceea ce urăște,

mi-ai spus și te-ai îndepărtat

cu un fluture galben pe creștet.

* * *

Au prins-o. Va fi lapidată.

O înconjoară. S-au înțeles:

fiecare are voie să arunce o singură piatră.

Cel ce crede că nu a greșit niciodată aruncă primul.

Piatra trece pe lîngă femeie

și cade pe pămînt, ușurată.

O, Doamne! De ce se împotrivește cerul?

Ce rugăciuni nu au fost făcute?

Nimeni nu știe.

Deodată, se reped cu toții la grămada de pietre

și încep să le azvîrle înspre cea vinovată.

De două, de trei… de o sută de ori fiecare.

Ce reguli, ce legi! Se face liniște.

Nici unul nu a atins ținta. Seara,

se întorc, resemnați, la casele lor.

Nebunul satului stă pe un gard și cîntă:

tra-la-la, tra-la-la, doar piatra aruncată de

Maria Magdalena ar putea-o lovi,

tra-la-la, tra-la-la!

* * *

Păsările își vor schimba între ele  

inelele de pe picior. Ai grijă.

O femeie va jura că te iubește.

Ferește-te. E nesimțitoare.

Inima ei – o gînganie uriașă ce a

pus stăpînire pe sala de bal,

alungînd, una după alta, perechile de dansatori.

Te va îndemna să greșești, mințindu-te că

pentru fiecare greșeală a ta va fi eliberat

un animal din cușca dresorului.

Îți va cere să o urmezi. Nu o asculta.

Drumul e primejdios. Sfîrșește,

întotdeauna, cu un pumn de sare

aruncat în ochii privighetorii. 

* * *

Te-am așteptat pînă a fiert sîngele în reptile.

Unde ești?  Vei veni înainte

ca marea să fie înghițită de uscat,

regele să spele picioarele bufonului,

omul să muște din călcîiul unui șarpe?

Mi-e teamă. Curge nisip din soare.

Dragostea nu alege. Ea pîndește clipa.

Mă îndrept netulburat înspre moarte

și cineva îmi strecoară o pietricică

în pantof. Grăbește-te,

timpul e un cerșetor cu buzunarele găurite!

* * *

Mă tot urmărește o pasăre

să-i arunc firimituri din mine.

Cu timpul,

ea crește, eu mă împuținez.

Într-o zi,

mă va ciuguli

ca pe o rîmă

ieșită în mijlocul drumului

după o ploaie caldă

de vară.

* * *

vine o vreme cînd îți tragi pe nas propria cenușă
redevii copil înțelegi moartea e singura 
ta jucărie adevărată aceea pe care nu o poți
strica oricît ai izbi-o de pereți cine ești tu
o pasăre tînără ce se oglindește în lac și își 
corectează zborul viața o piață de sclavi legați 
între ei cu lanțuri din fire de păpădie puii de o zi
ai realității se retrag speriați în ouă vine 
o vreme cînd fiecare e propriul său prieten
imaginar un greier chemat să cînte la balul de 
adio al furnicilor încotro încotro la poarta
raiului miroase a clanță stricată au evadat
cu toții gîndești cum a ajuns lîngă tine
această femeie doi ochi căprui într-o găleată 
de întuneric frumusețea ei balsam pentru 
orbii pămîntului ei da ai o inimă plictisită ca
o preoteasă într-un sat de cîmpie vara sub luna
palidă tristă singură la părinți inspiri expiri
ești încă treaz te crezi poet dumnezeu n-a 
bătut nici un cui te întrebi retoric aprioric
meteoric yorik hopa se întîmplă ceva trebuie
să o iei din loc să alergi desculț cît mai departe 
să îți ajungi din urmă imaginația

* * *

De fiecare dată

cînd mă îmbăt,

declar război unei

armate imaginare.

Apoi adorm.

Soldații mei luptă, luptă.

Săracii,

nici nu știu ce visez eu.

Și nu înțeleg de ce,

dimineața,

bate la ușă

același soldat.

Îi deschid.

Îmi spune:

,,Am învins!’’

și moare.