Se înserase binișor. Pe strada principală, ce taie dintotdeauna Ghiroda în două părți, mașinile  circulă cu o viteză  înspăimântătoare. Un tânăr, sigur îndrăgostit de motocicletă, poate abia  o fi achiziționat-o, se duce și revine pe distanțe scurte, ambalând motorul, ce lasă în urmă o dâră de fum. Dar și un zgomot supărător. Tocmai din pricina asta intru în vorbă cu femeia, ca doi drumeți. Constatăm că avem același drum, numai că ea, cu o stradă mai repede, o ia la stânga. Nu-i circumspectă, e mai de grabă tacută, calcă cu pas egal, cu capul aplecat, de parcă la fiecare pas caută cu privirea ceva. Când o mașină, la fel de vijelioasă, trece pe lângă noi, instinctiv, femeia se trage prevăzătoare un pas în stânga. ”Ăsta chiar nu-i în apele lui”, zice iritată, și o rog, în toată graba, să îmi spună ceva, o amintire, o întâmplare, de pe strada ei. Mai cu seamă că aflasem, cu numai câteva zeci de pași în urmă, că este venită aici din copilărie, când familia ei s-a mutat în Ghiroda. ”Păi multe nu mai am de spus”, bate în retragere, ”cum am spus, s-a schimbat mult, foarte mult, din casele vechi mai sunt numai câteva…” Și le socotește, chiar cu sârguință, și din calcul îi ies două sau trei. ”Două”, se decide.

         Poate mă găsește prea insistent, și într-un fel chiar sunt, întreb repezit, știind că se apropie strada ei. Mai apucă să-mi spună că   atunci, când s-a stabilit familia ei aici, chiar dacă erau case mult mai puține, existau mulți copii. ”Serile, ca acum, vara, erau frumoase, îmi închipui…”, o stârnesc.  ”Daa”, consimte femeia, vădit bucuroasă, poate reface imaginea unei seri târzii, atinsă de răcoare, când cârdul de copii se juca  pe câmpul, și acum mai e ceva din el, din capătul străzii.  Mare parte din el s-a umplut de case. Glonț, dintr-o dată, se duce femeia, tragând tot mai anevoios de plasa plină, numai ea știe cu ce. Sigur a pus în ea ce îi treebuie pentru casă că,  după cum lasă impresia, are o familie mai numeroasă. Și mai observ ceva la ea, ceva rar, când vorbește, chiar dacă îi face plăcere subiectul, fața  nu exprimă nimic din starea sa. Parcă-i împietrită. Așa trece dintr-un gând în altul, de la o idee la alta. Seara este tot mai puțină, o pâclă de întunerc coboara acaparator, și-n puținătatea asta, văzând-o cum îndeamnă pasul, îi privesc, pentru prima oară, cu insistență, chipul. Ceva grozav constat, pe femeia asta o prinde, ba  parcă o înfrumusețează, tristețea!

         … Ce repede trece timpul, nici n-am apucat să aflu cum o cheamă!