Ion Popescu-Gopo, creatorul Omulețului, personaj care a devenit între timp simbolul creației de cinematografie și animație românești, ar fi împlinit, la 1 mai, 96 de ani de la naștere, dacă viața sa nu s-ar fi curmat cu mai bine de două decenii în urmă. Născut în Bucureşti, Ion Popescu Gopo a debutat în presă în 1939, publicând caricaturi. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absol­vit-o, absolvind în schimb un curs de animaţie la Moscova și debutând în 1949 cu scurtmetrajul ”Punguţa cu doi bani”. Din 1950 începe să lucreze la Studioul Cine­ma­to­gra­fic Bucureşti, în cadrul Secţiei de ani­ma­ţie, poziție din care aduce celei de-a șaptea arte din țara noastră, rând pe rând, premii prestigioase, începând cu ”Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes (1957) și, respectiv, Marele Premiu pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul de Film de la Tours (1958), Filmele de animaţie realizate de Gopo au reprezentat o deschidere aproape incredibilă pentru acea epocă marcată de un dogmatism acut, dar – poate surprinzător pentru unii – el nu s-a limitat la acest rol de regizor al animației. Încă din 1956, Gopo abordează filmul cu actori, aici fiind de menționat că a fost practic singurul cineast român care s-a apropiat sistematic și de genul SF, cu titluri precum ”Paşi spre Lună” (1963) şi ”Comedie fantastică” (1975). Va fi, de asemenea, scenarist – precum în ”S-a furat o bombă” (1962) sau ”De-aș fi Arap Alb” (1965) – și chiar actor, în roluri secundare, dar bine conturate, din pelicule ca ”Dimiutrie Cantemir” (1973) sau ”Maria Mirabela” (1981). Indubitabil însă, cea mai însemnată moștenire pe care a lăsat-o rămâne figura iconică a Omulețului său, care marchează, începând din 2007, cele mai râvninte distincții ale cinematografiei naționale, Premiile Gopo.