Unul dintre foștii studenți ai lui Eliade, Norman J. Girardot, își amintește, legat de romanul Secretul doctorului Honigberger, că, atunci când a citit-o în limba germană, i s-a părut că, dincolo de epic, se află o experiență reală a autorului, „o poveste cu adevărat din lumea de dincolo şi autobiografic sugestivă despre investigarea dispariției unui cărturar faimos care învăţa cum să practice <puterile> yoghinice secrete cunoscute ca sidhis (dintre care una era şi capacitatea de a deveni invizibil). Datorită fascinaţiei mele crescânde pentru operele literare, proaspăt descoperite, ale lui Eliade şi posibilităţii încântătoare ca nuvela despre Honigberger să dezvăluie ceva despre viaţa secretă a lui Eliade pe când se afla în India, am aşteptat cu nerăbdare să discut această problemă cu el. Prin urmare, într-una din întâlnirile noastre săptămânale, l-am întrebat dacă acea povestire avea sau nu un nivel ezoteric de înţeles care să sugereze ceva despre propriile sale activităţi şi experienţe în India. Acum, după aproape 30 de ani, nu pot decât să-mi amintesc cu dezamăgire zâmbetul său mai degrabă criptic (sau trist), vorbind repede despre <Honiberger cel istoric> şi apoi schimbând imediat subiectul.”[i]
Deși episodul poate fi dezamăgitor pentru orice fel de curiozitate, Eliade nu a făcut altceva decât să se comporte exact în limitele proverbialei sale ambiguități în care mi se pare că regăsim nu doar prudența sa obișnuită, ci și un anume tip de artă poetică. Interferențele dintre realitate și ficțiune din opera sa literară nu sunt univoce, așa cum am fi obligați să conchidem. Așa cum face și în nuvela Secretul Doctorului Honigberger, unde referințele civile ale unor personaje nu se regăsesc neapărat în istorie, ca să întrebuințăm un cuvânt drag autorului. De fapt, nu are absolut nicio importanță dacă naratorul este sau are legături cu Eliade, dacă personajul Honigberger preia biografia farmacistului brașovean sau dacă Zerlendi e o identitate pur literară. Să nu uităm, Eliade invită și alte personaje reale în literatura sa, unele chiar fiindu-i contemporane. Așa este Nae Ionescu, în Viață nouă, așa e Giuseppe Tucci, în Tinerețe fără tinerețe[ii], așa sunt Camil Petrescu și Mihail Sebastian în Nouăsprezece trandafiri. Întrebarea este dacă un asemenea tip de „literatură” ambiționează să fie mai mult decât ficțiune, aducând în spațiul convenției literare elemente ale unei reflecții ce se referă la realități suprasenzoriale. În termeni tradiționaliști, Guénon a definit acest proces „realizare spirituală”, iar toposul Centrului Lumii — nucleul ezoteric al nuvelei — mi se pare că ține de ceea ce s-ar putea numi o metanoia colectivă. Contextualizat în epocă, cred că semnificațiile ce decurg de aici sunt mult mai puțin inocente.
1. Doctorul Honigberger, un personaj real cu o identitate supralicitată?
Se știe, un „Honigberger istoric”— farmacistul și călătorul Johann Martin Honigberger (1795-1869), — a existat cu adevărat și a fost un personaj fabulos care ș-a imortalizat periplul său într-o carte, Treizeci și cinci de ani în Orient. Au scris (ori s-au documentat!) despre el, dincolo de factualul expedițiilor unui farmacist și om de afaceri, Sergiu Al-George, Arion Roșu[iii], Ioan Petru Culianu[iv], Eugen Ciurtin[v], Liviu Bordaș. Este limpede că Eliade citise cartea lui Honigberger, într-o traducere engleză, în timpul sejurului din India[vi], puținele urme ale acestei lecturi regăsindu-se în cele două variante ale tezei de doctorat, publicate în 1936 și 1954, și în Patañjali et le Yoga, Eliade remarcând, din tot volumul — saturat, de altfel de considerații medicale — un episod despre îngroparea de viu a unui fachir, Haridas, timp de 40 de zile.[vii]
Dar experiențele sale în India și toate avatarurile farmacistului brașovean ce au decurs de aici nu sunt de natură să conducă spre piste ce privilegiază o abordare ezoterică. Liviu Bordaș, cel care tranșează atât de drastic problema, socotește că eventualele tangențe cu ezoterismul pot veni din interesul lui Honigberger față de alchimie, din episoadele dovedite ale unor vizite pe care acesta le făcuse unor sidhu din India ori din interesul acestuia față de experiențele cataleptice ale yoghinilor de felul celor deja menționate[viii]. Dacă adăugăm acestora și o relatare cu privire la tehnici de anestezie sub hipnoză[ix], de fapt banale experiențe mesmerice, am epuizat temele cu iz ocult-ezoteric ale cărții. Ceea ce poate însă intriga sau, cel puțin, nedumeri cu privire la portofoliul biografic ales de Eliade se referă la dimensiunea, cel puțin la fel de interesantă a unui alt orientalist: Csoma de Körös. Bordaș scrie că Eliade avusese prilejul să cunoască în India, destinul acestui transilvănean contemporan cu Honigberger și a scris două articole consecutive, în 1929, în „Cuvântul”[x]! Este însă foarte posibil să se fi întâlnit cu numele lui în diatriba antiteozofică a lui René Guénon, Le théosophisme. Histoire d’une pseudo-religion, unde indică faptul că Doamna Blavatsky a „împrumutat”, în două din cărțile sale, fragmente din traducerile tibetane Kandjur şi Tandjur publicate în 1836, la Calcuta, de Csoma de Körös[xi].
Csoma de Körös era un reper biografic mult mai bogat în date ale unei asemenea abordări, mai ales că devenise un personaj care populase deja imaginația căutătorilor de Shambala, după cum vom vedea în cele ce urmează[xii]. Honigberger şi Csoma de Körös au plecat amândoi către Orient la o mică diferență de ani cam în aceeaşi perioadă, însă cu totul alte scopuri. Körös a plecat în Asia cu speranţa de a descoperi originile limbii maghiare, sejurul său în Tibet şi India prelungindu-se aproape douăzeci de ani neîntrerupți. Așa se face că, pentru o îndelungată perioadă, a stat în apropierea unui lama tibetan, desemnat de monarhul din Ladakh să-l sprijine în cercetările sale filologice[xiii]. Peregrinările lui Honigberger, animate de interese comerciale, medicale și, se presupune, de ordin politic, spionaj adică, nu-l vor duce niciodată mai departe de Punjab și nici nu va fi sedus de compania unor personaje altele decât maharajahul local, Ranjit Singh. Dar tot de adevărat e și că experiența indiană a lui Honigberger nu se poate nici rezuma, nici baza pe o mărturie scrisă, mai ales că, după 1852, data apariției cărții, s-a reîntors în India.
În
ciuda acestor evidențe, cred că Eliade l-a preferat pe Honigberger din cel puțin
două motive: mai întâi, fiindcă tot contextul aventurii lui Honigberger se plia
mult mai bine pe tot ceea ce Eliade descoperise în India ca experiență
yoghinică; în al doilea rând, fiindcă referințele explicite la un personaj
maghiar, în contextul naționalist, legionar al acelor ani ar fi fost imposibil
de digerat. Cu atât mai mult cu cât, am văzut, demersul lui Csomos era mai mult
decât susceptibil de a fi valorificat în aceeași cheie naționalistă de către
maghiari.
(va urma)
Note
[i]Întîlniri cu Mircea Eliade, volum coordonat de Mihaela Gligor si Mac Linscott Ricketts, București, Humanitas, 2007, p. 11.
[ii] <În> În curte la Dionis, p. 592. Este vorba despre episodul deplasării Veronicăi Bühler în India, o deplasare pe care cunoscutul savant se hotărăște să o asigure pe spezele Institutului Oriental de la Roma. În varianta cinematografică a nuvelei, realizată de Francis Ford Coppola, Tucci va face deplasarea în India!
[iii] Mai ales în studiul Sur les traces du Transylvain Martin Honigberger, médecin et voyageur en Inde, <în> „Janus. Revue. Archives internationales pour l’histoire de la médecine et pour la géographie médicale”, Leiden, 1962.
[iv] În Secretul doctorului Eliade, autorul scrie că singura evidență a căutării în arhivele de la Brașov din primăvara anului 1971, când a pornit pe urmele doctorului Honigberger, a fost faptul certitudinea că acesta nu se născuse la Iași. (<În> Studii românești, I, Fantasmele nihilismului, Secretul doctorului Eliade, ediția a II-a, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, București Polirom, 2006, pp. 384-385.)
[v] A publicat, pe această temă, fragmente din teza sa de doctorat, Istoria imaginii și memoriei Asiei în cultura română modernă și contextul european (sec. XVII-1940), susținută în 2003,începând cu 1998, în „Archæus”, „Stvdia Asiatica”, „Origini. Caiete silvane”, precum și studiu, pe această temă, în colaborare cu Arion Roșu; a tradus în limba română cartea lui Johann Martin Honigberger — Treizeci și cinci de ani în Orient, Cuvânt înainte de Arion Roșu, Ediție, studiu introductiv, addenda și postfață de Eugen Ciurtin, traducere de Eugen Ciurtin, Ciprian Lungu și Ana Lupașcu, București, Polirom, 2004 — căruia i-a adăugat consistente contribuții, inclusiv cu privire la nuvela eliadiană.
[vi] Eugen Ciurtin, 1834/2001: Către Afganistan, din Transilvania, prin Johann Martin Honigberger (1795-1869), <în> „Origini. Caiete silvane”, nr. 1, 2001, p. 66.
[vii] Eugen Ciurtin, Secretul doctorului Honigberger: verificarea in concreto, PostfațălaJohann Martin Honigberger Treizeci și cinci de ani în Orient, pp. 368-369. În Yoga. Nemurire și libertate, p. 437.
[viii] Istoria Doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești, <în> „Origini. Caiete silvane”, nr. 1-2, 2003, pp. 20-30. „O eventuală parte ocultă a vieții lui Honigberger din India, pe care o speculează Eliade, nu pare totuși a fi existat decât în fantezia acestuia…”, scrie Bordaș. (p. 25)
[ix] p. 264
[x] Liviu Bordaș, Istoria Doctorului Honigberger și secretul unei nuvele eliadești, (II) <în> „Origini. Caiete silvane”, nr. 3-4, 2003, pp. 129 și 150.
[xi] p. 97. Este vorba despre interpolarea, în opinia lui Guénon, cu elemente inventate, fantasmagorice, în celebrele ei cărți La Doctrine Secrète şi La Voix du Silence.
[xii] Vezi, în acest sens, și Florinel Agafiţei, Farmacistul sas, Johann Martin Honigberger, folosit ca pretext literar, <în> „Saeculum”, nr. 7, 2008.
[xiii] Articolele dedicate de Eliade lui Körös sunt scrise cu o empatie evidentă, accentul fiind pus pe demersul patriotic al cercetătorului și pe ascetismul total pe care acesta îl asumă în misiunea sa filologică. (În Erotica mistică în Bengal, cele două articole sunt reunite într-unul singur, cu titlul Csoma de Körös, numerotate I și II, la pp. 47-51)