Ajunsese în Ghiroda seara, târziu, luându-l prin surprindere. Când i-a spus că nu mai pleacă, Tie nu s-a opus. ”Ești om bun, așa te văd eu, mai ales dacă îți cântăresc  privirea. Pentru asta te voi răsplăti, în ziua când nu voi mai fi doar musafir!”  Dimineața, bărbatul nu mai era, plecase fără nicio veste. Aristida  nu a știut motivul, circulau mai multe zvonuri, printre care și acela că Tie comisese, pe unde hălăduise, o faptă pe care o plătise cu ani de privațiuni. Dintre atâtea presupuneri, femeii îi rămăsese  să  creadă doar în  ce i s-ar fi potrivit lui, cunoscându-i, cât de cât, firea. Aristida bănuia că Tie se întorsese la femeia din orașul de la malul mării, cu care se iubise. O tătăroaică din Babadag, tot de la el știa,  și era sigură că îl  chemase  să își vadă copil de care aflase chiar în ziua în care  o părăsea.  Tie se pornise din Ghiroda  în zori, în ceasul când nici câinii nu latră, tocmindu-l pe Peki cu două zile înainte, în Piața Traian. Îi ceruse birjarului să  ajungă la adresă cu o jumătate de oră mai de vreme de ora fixată. Tie ținea la amănunt, că tot Peki îl  pusese cândva în  încurcătură,  cerându-i să-l ducă la gară, să ia trenul către Cluj, unde era așteptat la o strașnică partidă de poker. Atunci, de ciudă că ratase călătoria,  ca să-și stăpânească furia i-a tras lui Peki șapca pe ochi și,  fără milă, a slobozit o înjurătură pe limba lui. Birjarul, un ins mic și puțin la trup, știut după mustața care îi acoperea jumătate din gura, iritat și neputincios, i-a zis :”Ioooi, măi, om nebun! Eu crezut un frate, după ce tu salvat la mine viață…”

         Tie a vrut să-l ia în brațe, dar s-a răzgânditi, și l-a bătut prietenește cu mâna pe umăr.  ”Terziu, i-a zis Peki, urcându-se în trăsură. Măi,  tu serac născut, acum doldora de bani, o să sfârșește într-o zi mai serac decât io….  Hai, frate mic,  facem un ocol la Ronaț, unde la tine place și noi iar  impecăm, că numai coana Rodica  știe ce vrei tu și io…”  Tie a dat roată trăsurii, cercetând-o, ca și cum ar fi vrut să se asigure dacă poate pleca cu ea la Cluj, unde ar fi vrut mai mult decât oricând să ajungă. Nu gândea cu patima unui cartofor, ci cu regretul că nu își reîntâlnește cei trei prieteni din anii de marinărit. Oprit în fața cailor i-a prins de căpăstru și a tras trăsura în dreapta peronului din fața gării, îndreptând-o către Ronaț. ”În dimineața asta, a zis rezemându-și palmele mari pe genunchii lui Peki, vreau să mă vindec de nesăbuință. Eu, Tie, proprietar de firmă de zugravi, în acest oraș râvnit,care uite că  mie nu-mi ajunge, am intrat în multe din casele mari. În altele m-am și întors, ca ibovnic. Sunt singurul vinovat de tot ce mi se întâmplă.  De mulți ani îmi  caut locul unde să mă așez dar nu-l găsesc… Parcă-s blestemat!   

         Acum îl avertizase pe Peki să nu tragă  trăsura la poartă și birjarul a înțeles că  vrea să plece fără urmă. A așteptat la Cruce, de unde Tie, cum ieșea din uliță, îl zărea . Mirat că nu are bagaj,  l-a întrebat – nu unde pleacă, ar fi fost prea mult pentru Tie- ci când se întoarce, sub pretextul că dorește să-l aștepte.

         – Îți cer să-mi juri că nu o să spui nimănui unde m-ai dus. Ca să te oblig, îți reamintesc, și n-o să-ți mai repet vreodată, nu-mi place, că îmi ești dator. Când ți-am salvat viața, rusul mai avea doar câțiva metri și se apropia de groapa în care erai și urma să se  învârtă cu tancul, lăsând în urmă un cerc făcut din pământ reavăn. Acolo ai fi rămas, Peki, îngropat de viu. M-am băgat, orbește, între șenile și  l-am făcut țăndări ….

         –  Am mai visat asta, Tie…

         – Am să mă întorc în ziua când lumea nu va mai avea nevoie de mine! Mă duci și mă lași la Lipova!