Lucrurile sunt inventate

Sunt așa până când trece și el, nu ne separăm.

Lucrurile sunt inventate: inventăm case și

paradigme cu o grimasă indestructibilă pe chip.

Dar este al nostru? Stăm la aceeași masă,

ne ucidem cu aceeași tandrețe de duminică?

Pur și simplu, gargariseală decodată în

locuri și gesturi care nu ne mai modelează, nu

ne mai ascultă.

Singurătatea este un aer mai simplu.

Chipuri și vocale

Pentru tot ce s-a întâmplat și

locul e șters, aidoma rolului avut

de congregația fierului. Fierbinte

ca această utilitate

vestimentară. Chipuri și vocale,

chipuri ale unei expuneri curajoase,

jos, lângă textul meu abandonat.

Apoteoze ciclice, vom inventa

o viață care nu se vede.

Eu încerc să spun ceva

Spectrele, de aceea va fi această luminiscență

tardivă. Suntem buni, escrocăm fără

pudoare, până aici se poate și nu știm

sterilitatea grilei. Am fost chemați să

jucăm un rol, ei și? Vi se pare corect?

Vi se pare o vivisecție la locul ei? Cât

adevăr și când aruncăm oprobiul asupra acestui

cerc vicios? Dar asta e o problemă reală,

inhalăm realitatea și realitatea e o expectorație

dincolo de lucruri, în interiorul unei

onomatopei serioase. Va veni lumea la noi,

în noi, sau cum? Verticalități drăgălașe,

acești omuleți cu saci subțiri în spinare, unde

ne-a invitat melancolia. Eu încerc

să spun ceva, sunt tot aici, pedeapsa

nu e ușoară, dar încă nu simt

strălucirea ta de aproape. Poate în

creierele goale ajunge liniștea? Vedem

cum cineva se salvează și cineva urăște.

Oare nu e totuna? Am întrebat, nici tu

nu ai răspuns încă.

Numai în pauze

Am fost perturbat, am înțeles că

ei trec, dar nu în acest interval. El spune:

un viitor e la mijloc și perfect asigurat,

perfect asimetric din partea care nu se vede.

El simbolizează ceva, el construiește

viciul în simbioza sa: vor fi schimbări,

dar nu pe cât se prevede, contractele vin

mai târziu.

De ce se teme el, originea e singulară,

mașinile parchează și omul mulțumește

pentru tot. Aproape același plan,

o simulare care comprimă aparențele.

Se duc și iarăși sunt spirale

ca niște onomatopei de circumstanță.

Un moment și noi considerăm o superioritate tristă,

cu nori și atavisme ca în marile ambianțe.

Sau cinic. Sau fără entuziasmul tău de prisos.

Gândirea de la margine, se poate și așa,

dar numai în pauze, când nu așteptăm nimic.

Către ceea ce este

Aducem

așa cum am spus

și

un pahar se lovește,

până aici cicatricile tac.

Dispunem fără simplități abstracte,

asta e,

supunerea se realizează în iarnă

și altfel sunt emoțiile, descrierile

exacte.

Dar nu avem nevoie,

lovitura se simte în ape, de sus,

un vertij colorat.

Am inventat, am văzut anticiparea,

căutăm explicații și

conturul ne părăsește.

Vigilența se măsoară, dar

nu contează. Locul se duce

către ceea ce este.

Da

Da, să începem,

el apasă încet, aduce descrieri în

pauzele imaculate: un cerc și

dispersările de ieri. De atunci?

Ceea ce se produce e atât,

nu în argint sau calcar stă patosul dimineții,

oricât am încerca, oricât de partea cealaltă.

Pentru retrageri avem o mână de semințe,

o mână puternică ar însemna ceva,

să celebrăm destinul translucid.

Sau negru, fără foc și limite,

așa credeam în timpurile care nu se vindecă.

Da, vom răspunde mai rar

și nu vom urî cicatricile.

Va fi cum a fost

Am ajuns

și cândva va fi cum a fost,

dar nu începeți, nu începeți.

Oricum acolo e un experiment,

și visul, trecerile în penumbre

subțiri, cineva e acasă.

Un pas mai departe

și riscul de-a fi printre ei,

nevăzuți, nenumiți. Doar ei.

Un corp se va umple de umbre

și cândva va fi cum a fost,

dar nu începeți, oh, nu începeți.