Grupul timişorean Sigma şi experienţa filmului

În anii ’60, la Liceul de Artă din Timişoara ajung doi tineri absolvenţi ai institutelor de artă din Bucureşti şi Cluj, Constantin Flondor şi Ştefan Bertalan. Sunt plini de entuziasm. În oraş au întâlnit câţiva artişti, scriitori, medici etc., deschişi spre nou, ceea ce i-a stimulat. Medicul şi profesorul universitar Eduard Pamfil patrona o reuniune săptămânală, numită „Cercul de bionică”, unde se discutau teme cu semnificaţie filosofică din ştiinţă şi cultură, la care participau numeroşi intelectuali.

Constantin Flondor şi Ştefan Bertalan împreună cu Roman Cotoşman formează grupul artistic „111”, care participă la o expoziţie la Sala Kalinderu din Bucureşti, în urma căreia sunt propuşi şi vor lua parte la Bienala de Artă constructivă de la Nürnberg, din 1969. După destrămarea grupului „111”, ia naştere în 1969 „Grupul Sigma”, alcătuit din artiştii Ştefan Bertalan, Constantin Flondor şi tinerii absolvenţi de arte plastice Ion Gaita, Elisei Rusu, Doru Tulcan, la care se adaugă matematicianul Lucian Codreanu. Au studiat cu predilecţie texte teoretice ale Şcolii de la Bauhaus. Pe Paul Klee îl vedeau ca un Leonardo da Vinci al secolului XX. A fost o revelaţie pentru noi: el susţinea că şi în artele plastice, respectiv în artele vizuale, există o gramatică similară cu cea din muzică, dar care în plastică este mai puţin evidentă, spune Constantin Flondor. Sub această influenţă, au încercat abordări interdisciplinare, pentru a observa acele legi ale fizicii care determină, într-un fel sau altul, apariţia şi dinamica formelor.

Patru dintre membrii grupului erau profesori la liceul de profil din Timişoara. Ei au ajuns la concluzia că ar fi necesare unele schimbări în învăţământul de artă, respectiv, introducerea unei programe experimentale, astfel ca pe lângă materiile tradiţionale, desen, pictură etc., desigur, necesare, să fie studiate şi teme despre gramatica şi morfologia formei. Lucru deloc simplu, pentru că trebuia obţinută aprobarea ministerului, condus la acea vreme de Mircea Maliţa. I s-a cerut o audienţă şi când au mers la el, au fost însoţiţi şi de Eduard Pamfil, venit special în ziua acea, cu avionul, de la Timişoara. La sfârşitul întrevederii el a punctat, arătând ministrului spre delegaţia liceului: Aceştia sunt oamenii de care aveţi nevoie!

Chiar în acele zile, se deschisese în Bucureşti o expoziţie cu lucrările elevilor de la Liceul de Arte din Timişoara şi l-au invitat pe ministru să o viziteze.

Constantin Flondor, director al liceului între 1969-1975, îşi aminteşte: Mircea Maliţa a venit cu o suită de maşini negre. Noi l-am însoţit şi i-am explicat intenţiile fiecărei lucrări. Toate aveau un „miez”care ţinea de matematică, de geometrie, de determinări funcţionale, ducând spre o anumită formă. Exista multă raţionalitate în modul în care erau gândite. Intuiţia creativă era secondată de această raţionalitate, aflată într-o combinaţie cu spiritul intuitiv al elevilor de 14-15 ani.

Astfel s-a aprobat transformarea şcolii în liceu de artă experimental. În câteva luni au trebuit pregătite noi programe şi planuri de învăţământ. S-au introdus alte discipline ori au fost reorientate cele vechi: în loc de Pictură a apărut Studiul culorii, Desen–ul a devenit Studiul formei, iar Sculptură – modelaj s-a transformat în Studiul formelor tridimensionale. Nu a fost doar o modificare de denumiri, ci realmente o altă abordare.

S-au inclus şi ore interdisciplinare, unde erau invitate personalităţi din diverse domenii să vorbească elevilor, pe teme legate de preocupările lor. Aşa au venit: Ed. Pamfil, Livius Ciocârlie ş.a.

A mai apărut ceva ce nu exista la niciun liceu de artă şi nici chiar la institutele de artă: laboratorul de foto-film. Asta se întâmpla în 1972. Au început cu o dotare parţială. Pentru foto existau un aparat de mărit, doze şi tăvi de developat. Foloseau hârtie românească, produsă la Azomureş, o hârtie specială, la metraj, având un metru lăţime şi 10 metri lungime. Când realizau fotografii foarte mari, developarea se făcea pe jos, cu buretele, pentru că nu existau tăvi de asemenea dimensiuni. În măsura posibilului, lipsurile erau acoperite de entuziasm.

Pentru film dotarea s-a făcut mai greu, treptat, investind şi din banii personali. Astfel, într-o călătorie în Cehoslovacia şi RDG, Constantin Flondor a cumpărat un aparat de filmat Meopta, pe formatul S8. Cu el au început primele filmări. Acestui demers s-a alăturat şi Doru Tulcan.

Iniţial, pentru developare, trimiteau pelicula la Bucureşti, ceea ce era greoi şi, în plus, dura destul de mult. Aşa că au fost nevoiţi să încerce să developeze singuri, deşi prelucrarea filmelor color reversibil era foarte laborioasă. Trebuiau să respecte strict o anumită temperatură a soluţiilor şi timpii exacţi de developare. Cum greşeai, cum devia culoarea. Uneori obţineai un efect interesant, dar nu era ceea ce doreai, îşi aminteşte Constantin Flondor.

Dar atracţia pentru fotografie şi imaginea în mişcare apăruse cu mult mai devreme.

În adolescenţă, la Cernăuţi, inspiraţi probabil de tatăl lor, care făcea fotografii ca amator, pe plăci, Constantin Flondor şi fratele său mai mare au început să experimenteze în timpul vacanţelor. Au cumpărat o doză de developat şi soluţii foto, apoi au amenajat o cameră obscură. La început făceau doar fotografii prin contact, pentru că nu aveau aparat de mărit.

Doru Tulcan s-a apropiat mai întâi de film. El a crescut la Cladova, un sat din judeţul Arad. În clasele primare avea un prieten, care în fiecare duminică se ducea să vadă un film. Mergea pe jos, împreună cu sora şi mama lui, 4 km până la staţia tramvaiului ce venea de la Arad, iar de acolo ajungeau la Radna, unde era cinematograful. Acest prieten l-a invitat să vină cu ei. Astfel, Doru Tulcan a văzut primul film din viaţa sa. A fost fascinat. După o vreme, cei doi copii s-au gândit să-şi construiască un „aparat de proiecţie” al lor. Au luat o cutie de cafea Enrilo, în care au pus o lumânare, iar „filmele” le-au confecţionat tot ei: desene decupate în benzi de hârtie. Proiecţia o făceau într-o cămăruţă fără geam, unde dăduseră cu var o porţiune de perete. Mai târziu, când a crescut şi a ajuns la şcoală, la Radna, s-a împrietenit cu proiecţioniştii de la cinematograf şi mai primea câte o bucată de film, care se rupsese. Atunci a înţeles cum apare mişcarea din nişte imagini statice.

Pe când era în şcoala generală a primit un Optior, primul aparat foto românesc, dar nu avea încă un aparat de mărit. Cu toate astea şi-a făcut laborator foto, punând pături la geamuri, ca să nu intre lumina. A citit instrucţiunile care însoţeau pachetele cu substanţe de developat şi a procedat întocmai. Apoi a citit cum se fac fotografiile după un negativ, fără aparat de mărit, prin contact, emulsie la emulsie. Pentru expunere ridica câteva secunde un colţ al păturii puse la geam.

FILMELE

Constantin Flondor şi Doru Tulcan au fost atraşi de dimensiunea temporală a filmului. Comparativ cu fotografia, care reţine doar un moment, filmul le permitea să înregistreze dinamica fenomenelor din natură: mişcarea soarelui sau interacţiunea unor membrane de săpun etc. Puteau chiar să modifice viteza lor de desfăşurare, să o accelereze sau să o încetinească, desigur, doar în imaginea filmată. M-a fascinat banala picătură de apă, să văd cum apar undele concentrice atunci când cade într-un pahar cu apă. Era o întreagă lume acolo, îşi aminteşte Doru Tulcan. Ştefan Bertalan era interesat de firul de secară şi structura lui. Se întreba, cum de a reuşit să crească atât de înalt fără să se rupă?

Unul dintre principiile celor din Grupul Sigma, spune Constantin Flondor, era ca preocupările lor de atelier să devină teme şi pentru şcoală: Nu veneam „ex chatedra”, de pe poziţia unor oameni care ştiu totul, ci veneam şi cu întrebări legate de probleme care ne interesau, încercând ca împreună cu elevii să aflăm un răspuns. Ne miram şi ne bucuram împreună studiind diverse fenomene cu valenţe plastice.

Aproape toate filmele făcute, începând cu „Picătura”, au fost teme date elevilor, care trebuiau să facă desene pe acea idee: să porneşti de la natură, de la un fenomen efemer şi să-l imortalizezi într-un moment cheie, expresiv. În acest fel a fost gândit studiul naturii. Pe baza acestor filme, elevii făceau apoi desene, proiecte.

Doru Tulcan îşi aminteşte şi el de acele începuturi: Aveam un aparat de filmat care îmi permitea să redau cu încetinitorul căderea unor picături de apă într-un pahar. Descopeream o lume. M-a fascinat tehnica aceasta care permitea descompunerea unui asemenea fenomen, aparent banal.

Universul proceselor fizice de la nivelul macro l-a captivat şi pe Constantin Flondor: Într-un film, de circa 8 minute, realizat împreună cu elevii, în 1972, am căutat să surprindem cum se comportă două membrane de săpun când se întâlnesc şi se îmbină. Ce forme se obţin, ce se întâmplă când sunt trei membrane, ce se întâmplă cu patru. În fiecare caz apăreau structuri diferite. Erau filme de analiză a fenomenului şi a formelor care apăreau, pentru a vedea dacă putem identifica legităţi dincolo de imediat. Am observat asemănări între comportamentul acestor membrane şi structura fagurilor de miere – tot o problemă de compactare, în care trebuie să obţii un maximum de spaţiu cu un minimum de material, o problemă de eficienţă rezolvată şi de albine.

În 1974, sub egida UNESCO s-a desfăşurat la Timişoara Săptămâna artelor plastice. Liceul de artă a fost invitat să participe. Constatin Flondor retrăieşte acele momente: Am organizat o expoziţie în sălile de la Bastion, unde am prezentat o instalaţie cu suprafeţe gonflabile, folosind nişte baloane mari, destinate cercetărilor meteorologice, plus nişte tuburi de plastic transparent, de 10 – 20 de metri, ce puteau fi şi ele umflate. Cu acestea am făcut o structură, cu care s-a umplut spaţiul.

Înainte de montarea expoziţiei, am chemat elevii în sala de sport a liceului şi i-am lăsat să se joace cu acele baloane. A fost o feerie pe care am filmat-o, iar acele imagini le-am proiectat apoi la Bastion pe suprafaţa baloanelor. În afară de film, am mai proiectat şi o serie de diapozitive. Se crea o anamorfoză, toate formele se modificau pe volumele respective. Imaginile se spaţializau cu totul altfel decât pe un ecran obişnuit.

Această lucrare, apreciază Constantin Flondor, este prima instalaţie multimedia din România: exista proiecţie de film şi diapozitive, plus sunet, dar fără ecrane. A fost şi acţiune, care se desfăşura doar când autorii erau prezenţi.

Următorul moment important la nivel conceptual l-a reprezentat instalaţia multimedia intitulată Multivision 1 (1978). S-au folosit două aparte de proiecţie care trimiteau imaginile în mişcare printr-o succesiune de câte patru ecrane semitransparente, de dimensiuni crescătoare, iar ultimul, pe care cele două imagini se alăturau, formând o singură imagine, avea 3 metri. S-a lucrat cu aerul, urmărindu-se crearea unei structuri aeriene.

Imaginile erau alb-negru, fiind un colaj al tuturor experienţelor făcute până atunci pe film. Se pleca de la Membrane de săpun, filmări cu apa, cu aerul, zborul păsărilor, imagini de factură abstractă.

Multivision 1are pe sunet piese de Vanghelis şi voci: fragmente dintr-o înregistrare de la o prelegere ţinută de Eduard Pamfil: Omul este eminamente un comunicant, dar ce comunică el? Întrebări. (…) Întrebarea este deschidere. Alte voci sunt ale lui Ştefan Bertalan, Doru Tulcan şi Constantin Flondor, care spun câte o frază. Coloana sonoră a fost realizată de Adrian Ilica.

A existat şi Multivision 2, în care s-au folosit imagini color, figurative, din proiectele cu elevii liceului.

Colaborarea dintre cei doi artişti a fost consemnată de Constantin Flondor în lucrarea sa De la „111” + „Sigma” la „Prolog” (p.72): Prietenia de lucru cu Doru Tulcan a fost în acest răstimp una cu totul specială. Abilităţile lui tehnice, inventivitatea, sensibilitatea pentru imagine (…), propriile sale înfăptuiri în domeniul filmului S8mm, precum şi camaraderia sa, au marcat colaborarea noastră pentru o perioadă ce va ţine până dincolo de 1983.

Filmele realizate de Grupul Sigma funcţionează după alte valori decât filmele cineaştilor, uneori nici limbajul cinematografic obişnuit nu era urmat, căutându-se alte căi de construcţie vizuală. Nu aveau un scenariu propriu-zis, susţinut de un discurs literar. Filmele de factură documentară, realizate în cadrul taberelor cu elevii, au o desfăşurare logică, dar nu literară, deşi uneori există un concept. Toate filmele lor sunt materializarea unei estetici distincte. Este perspectiva din care trebuie interpretate.

Prin 1978-80, Grupul Sigma s-a destrămat, fiecare alegând să urmeze în creaţie un drum personal.

În urmă cu câţiva ani, Tate Gallery, din Londra, a achiziţionat o copie digitalizată a imaginilor din Multivision 1.

Ulterior, Constantin Flondor a realizat un film pentru trei ecrane, puse unul lângă altul, numit Eu-Tu-Martorsau Conştiinţa vizuală, care a plecat de la o provocare făcută elevilor, de a depăşi sistemul de percepţie propus de Renaştere, cu perspectiva monoculară, cu un singur punct de fugă. Împreună cu ei încercam să observăm că atunci când ne deplasăm, odată cu mişcarea noastră, se mişcă şi linia noastră de orizont, şi punctul de vedere şi totul intră într-o altă dinamică.

În acest film, erau două conştiinţe vizuale, un „Eu” şi un „Tu”, plus un „Martor”, care le filmează pe celelalte două personaje. Amândouă au câte un semn, o cruce. Fiecare se mişcă în acelaşi spaţiu, dar văd altceva, nu pot percepe aceeaşi imagine în acelaşi timp. Ei văd puţin diferit. Asta încercam să transmit.

Proiecţia a fost cu trei aparate şi trei ecrane amplasate unul lângă altul. În mijloc era imaginea realizată de „Martor”, care i-a urmărit pe ceilalţi doi cum se deplasează, în timp ce fiecare filmează. Pe celelalte două ecrane s-a prezentat imaginea realizată de personajele „Eu” şi „Tu”. Filmul are 7-8 min.

Întoarceri (1980, 12 min., color) a fost realizat pentru expoziţia Studiul 2. Este un film întrucâtva documentar, puţin nostalgic, după cum spune Constantin Flondor, care figurează locul său natal, Bucovina, un spaţiu de dincolo, unde nu avea acces în acei ani. Sunt evocate simbolic spaţiul nordic, cu multă zăpadă şi iarnă mai lungă. Lucram cu făină albă, care devenea un fel de zăpadă, care putea să modeleze spaţii. La filmare s-au realizat mai multe supra impresiuni, prin darea filmului înapoi şi dublă expunere.

În perioada 1972-1991, Constantin Flondor este autorul a circa 20 de filme de scurt metraj, unele fiind creaţii plastice, exprimând o viziune artistică, iar altele documentare, despre Julius Podlipny sau practica de vară a elevilor.

Doru Tulcan a realizat numeroase filme şi continuă să filmeze. Amintesc doar câteva: Dincolo de eveniment (1978), surprinde minunatul râu de lumină care înconjoară, de Paşte, biserica din Pianu de Sus, Pânza (1980)descrie înălbirea pânzei, de fapt o purificarea a ei, prin spălarea într-un râu de munte, Lumină şi umbre (1980) pătrunde în jocul razelor de soare dintr-o pădure de brazi. La acestea se pot adăuga multe altele. De menţionat că filmul Urme (1983) a fost cumpărat în 2016 de Muzeul de Artă Contemporană din Viena.

Toate aceste filme ar merita să fie cunoscute şi integrate nu doar în istoria culturală a Timişoarei. Ele au o natură diferită de filmele „artistice”, cu personaje, produse de industria cinematografică sau de televiziuni. Filmele plasticienilor sunt foarte puţin narative, chiar deloc, pentru că ele explorează vizualul, căutând metafore şi sensuri în forme, culori, lumini şi umbre sau în dinamica lor. Din această cauză, ele merită un capitol aparte, în istoria filmului românesc şi a artelor plastice.

Autorii şi titlurile fotografiilor în ordinea apariţiei în articol:

Constantin Flondor – Relief făină (1981)

Constantin Flondor – Exerciţiu de autoportret (1955)

Doru Tulcan – Lumină şi umbre (1980)

Doru Tulcan – Urme (1983)

Constantin Flondor, Doru Tulcan – Multivision 1 (1978)