Toate drumurile duc în același loc, aşa cum înţelepciunea populară spune că de ce îţi este frică nu vei scăpa. Ele premerg, diverg, emerg, converg…  sfârșesc în capătul celălalt al vederii, dincolo de punct, acolo unde începe un alt ochi, o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă conștiință. Drumurile nu se termină, se continuă, căci de asta sunt drumuri și nu tihnă. Odihna este oaza, popasul… într-un deșert în care jupâneasă este doar fata morgană ce devine intempestiv îndemn și, scop.

  Aceste popasuri de pace trebuiesc imortalizate pentru a nu se pierde, pentru ca ceia ce va urma să aibă repere, precum este marcajul de pe marginea șoselelor. Marcajul este pentru orientare. Dar tot el poate fi impulsul unei digresiuni pentru a pune început unui alt drum. Însă pentru asta trebuie să fii temerar.  Să-ți asumi riscuri.

   Îmi aduc aminte de o zisă pe care am auzit-o și eu în drumul meu, cum, că un oarecare șofer întrebat de un polițist de ce a depășit linia continuă, acesta i-a răspus:

 – Pă ce domnule, am strâmbat-o?

   Ăsta nu era un temerar… dar oarece șarm și îndrăzneală a avut și el, mai ales că i-a fost adnotată ca circumstanță agravantă în procesul verbal de contravenție.

   Cum drumurile sunt lungi și încâlcite și nu cunosc pe nimeni care să le fi dat de capăt în afară de  Bunul Dumnezeu, singurul care le cunoaște mersul ca drept întemeietor a toate, eu despre escalele de senin vreau să grăiesc. Și nu despre toate, că sunt multe câte cuvinte. Doar despre tradiții, acele dovezi pe care oamenii le-au lăsat drept semn al trecerii lor, pentru desfătare, cunoaștere și aducere aminte. Ele trebuiesc păstrate cu sfințenie pentru a avea unde ne întoarce ori de câte ori ne rătăcim prin hățișurile vieții.

  Ei(!)… și cum stau eu așa la sfârșit de an, gândind la drumurile parcurse pe trăita și încă nesfârșita cale a anului ce tocmai dă să se încheie și, așteptând urători, așa cum îi stă bine dealtfel gospodarului, ca să nu spun țăranului pentru a nu-i bucura prea mult pe unii, uite că mă trezesc cu doriţii oaspeţi:

 – Primiți cu mireasa?

 Măi să fie! îmi zic. Ce datină o mai fi fiind și asta? Căci mireasa ne-a fost lăsată de la începuturile lumii, chiar dacă nu toți avem parte sau nu toți suntem vrednici de ea. Îmi suna ca trădare domestică. Dar soția mea fiind ocupată cu cozonacii, am profitat de neatenția ei, nu că ar fi fost pentru prima oară, și zic:

 – Primim!

 Aici aș fi zis: primesc(!), primesc(!), dar ar fi fost disonant și-mi era să nu-mi trezesc consoarta la realitate dintre cei cozonaci.

 Apoi și-a făcut mireasa numărul, constatând în completarea ridiculului că era băiat… eu am dat ce era de dat și gata. Musafirii au plecat.

  Acum cică să ignori vigilența femeii.

 – Cum primești măi toți netrebnicii? Mireasă îți trebuie? îmi aruncă a mea soție fără a se întoarce către mine.

 Na! dacă o mai poți scoate pe unde ai băgat-o!

 – Sunt și ei niște colindători acolo, i-am răspuns eu, doar nu vei fi vrând să te ure oarece artiști.

 – Nu! Dar erai mai inspirat dacă le dădeai niște bani și-i lăsai să plece, să nu ne mai blasfemieze sărbătorile.

 – Tu, cu intransigența ta… Nu puteam să-i umilesc așa. Poate ar fi trebuit totuși să le atrag atenția că riscă să cadă în derizoriu. Dar nici acest lucru nu am putut să-l fac…

 – Mă gândesc, oare nu-i mai următește nimeni? Altă dată știu că erau eliberate niște autorizații de la primărie pentru grupurile astea.

 – Crezi că nu au fost autorizate? Pune-te în locul primarului! Ce-ai fi făcut? Şi-apoi ori ce lucru are un început. Mă gândesc la evoluţia evenimentelor recente, cum se stăduiesc unii să ne impună modele noi de viaţă conjugală. Cine poate şti dacă în viitor, mireasa nu va fi o tradiţie autentică doar în alegorii.

    Și uite așa, această discuție mi-a animat aducere-aminte.

  Tradițiile, în special cele legate de portul românesc ca și cele ce țin de biserică și credința strămoșească sunt o prezență pregnantă în viața românilor de pretutindeni. Firesc, m-am atașat și eu de obiceiurile împământenite prin traiul oamenilor din diferite locuri și mai ales din locurile natale. Chiar dacă unele dintre acestea nu au devenit statornicii, amintesc totuși de frumosul ce i-a însoțit pe cei din jurul nostru ca și pe cei de dinaintea noastră. Ce-i drept… obiceiurile de anul nou nu au fost printre cele care m-au mișcat în mod deosebit, dar mi-au lăsat amintiri pe care nu pot să le ignor.

   Mă transpun în vremea copilăriei, când, după data de șase decembrie, dată la care Biserica Ortodoxă împreună cu poporul drept credincios îl sărbătoresc pe Sfântul Nicolaie iar satul românesc este prins de forfota și mirajul pregătirilor pentru sărbătorile de iarnă, eram prins de efervescența admirabilelor evenimente. Acum toate cele ale traiului obținute prin muncă și sudoare sunt ajunse în cămară, în beci, dar și în podul casei, aici, unde sunt așteptate cu mare nerăbdare la împlinirea vremii șiragurile de cârnați, sau “trandafir” cum le mai spun localnicii acestor delicateți culinare cu care am crescut eu, ca

dealtfel și alte generații și generații de compatrioți de pe întregul pământ. Mă refer la locurile unde există suflu românesc…

    Nu prea am înțeles eu bine de ce li se mai spune trandafir(!)… totuși, dacă îi asemăn cu florile de pe ia fetelor sau cu focul răzoarele de sub fereastră, indubitabil, primesc un răspuns corespunzător.