PSEUDO-KYNEGETIKOS

Se macină zorii

În pietrele morii;

            Prin ape,

            Pe-aproape,

Ca niște litere,

Frumos colorate,

Trec vânătorii…

POEM DIN VALEA MIRACOLELOR

(Bigăr – Paralela 45)

lui Alexandru Nemoianu

În Valea aceasta a râurilor,

a pietrelor,

a morilor

şi a florilor –

pasărea cu aripi de lună

adună

potecile dinspre Fântâna cu Leacu’,

dinspre Dragomireana şi dinspre buna-bună!

În Valea aceasta a dorurilor,

a curcubeielor şi a ciutelor

cu ochi blânzi şi peste fire de umezi,

grâul se pârguie, fără vârstă,

cântând

„Sfinte Dumnezeule”, „Doina Gosnei”,

„Fire-trandafire” –

„Sânziana e mireasă

şi Cuvântul mire”!

În Valea aceasta a iorgovanilor,

coborâtori din zei,

împătimiţi ca zeii,

Pan, Glad, Ioan Sârbu, Murgu şi Doda

s-au altoit frasini, fagi, ulmi,

mesteceni şi goruni,

livezi cu cireşi, meri, peri, pruni,

purtând pe umeri mănăstiri, biserici,

nunţi, nedei, botezuri şi alte minuni!

În Valea aceasta a Miracolelor,

numele poetului

e mai adevărat decât frunza

şi, tot mai firesc, nesfârşit de albastru,

tăria lui ţine cerul aproape –

ca o poveste,

ca o călătorie,

cu cât s-au înmiresmat tufele de sângeri:

a fost, este, va să fie!

SAT NATAL

(Dalboşeţ)

Florinei

O viaţă-ntreagă

m-am lăudat

că sunt copilul unui sat.

Acuma satul

mi-e copil –

mă îngeră, în vers, tiptil.

Şi-i sufăr slova,

-n dor pătruns,

şi-n întrebare, şi-n răspuns.

În lună, stele,

pietre, soare,

în pasărea pornind să zboare.

Eu mi-s poemul

nenumit,

El – poarta veşnică spre mit.

PORŢILE

Porţile caselor ne sunt deschise –

le-am împodobit cu spice de grâu,

cu frunze de ferigă

şi cu poteci;

Urcând ori coborând, la porţile noastre,

de e ploaie,

de e vânt,

nu te mai miri de ce, la Fântâna cu Leacu’,

ne umplem ulcioarele:

jumătate iubire, jumătate cuvânt?!

La porţile noastre poţi izvodi

de ce florile sânzienelor

sunt harfe vii –

unde încep şi pădurea, şi dealul,

valea cu morile,

gura de rai şi alte veşnicii!

RĂSPAS ÎN VALEA MIRACOLELOR

                                               Cărturarului și prietenului COSTA ROȘU

Ştiu să ascult când cucii, ca lotrii, dorm în frunze,

Gorunul de-şi socoate, în zori, pe scoarţă anii,

Când bunii de sub luturi, cu brazdele pe buze,

Visează să-nfăşoare, cu stele, bolovanii!

Ştiu ce miresme-nfiră amiezile la râu

În matcă legând vise şi nimb de curcubeie,

Ce horă-aprind ţăranii în spicele de grâu

Şi se întorc în ciuturi, să macine-o nedeie!

Mi-e limpede lumina cuvântului, ca vara,

În care-atâtea doruri îşi au contur şi gând

Şi, trup din trupul morii, mă definesc cu moara,

Ca o iubire pură de oameni, de pământ!

            CUVINTE, PIETRE, OGLINZI

                                                lui GHEORGHE JURMA

            După moarte – vrem sau nu vrem –

            Ne naștem mereu

            În fiecare pagină de carte,

            În fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.

            După moarte – vrem sau nu vrem –

            Ne naștem tăcând

            În fiecare oglindă a pietrei,

            În fiecare strălumină a unui gând.

            Ne naștem semințe,

            Ieri, azi și acum,

            Între maluri de apă, în țarini, pe drum –

            Ne naștem tăcere ori cânt dezlânat

            La margini de doruri, la margini de sat –

            Ne naștem iubire, cu-adevărat;

            Apoi, răsădim în suflete flori

            Sub bolți de luceferi și privighetori!

            După moarte – vrem sau nu vrem –

            O stea călătoare

            Străfulgeră Ceruri, Carul Mic, Carul Mare –

            Și peste o vreme – răspoimâine, târziu –

            Oglinzile pietrei ne știu, nu ne știu…