Portret la lumina de Paști

Portret la lumina de Paști

Vali s-a trezit cu noaptea-n cap, să se ducă la cimitir, la tămâiat, să aprindă lumânări la mormintele dragi și să-și tămâie morții până nu se lumina de ziuă. Din depărtare, cimitirul părea un câmp de licurici. Apropiindu-se,simți un fior de ceremonie religioasă, de umbre cu făclii subțiri în ulcica din mâini, înconjurând de trei ori mormintele, apoi aplecate la cruci, gnomii pământului în lumini de lumânări și candele pâlpâind tot mai puternic.

Morții ei erau unul lângă altul, bunicul, bunica și fata lor, Bomboana.O chemase tot Floarea, dar maică-sa o alintase Bombonica, era singura care-i semăna și la fire și la vorbă, blândă, nicicând răstită. Murise tânără, la scurt timp după naștere, și pe cruce îi scriseseră cuvintele mereu însoțitoare, ca pecetluirea unui sărut: „Model ai fost ca fiică, soție și mamă,iar bunul Dumnezeu tot ca model te-a luat în veci la el”.

La întoarcere, soarele, abia mijind la linia orizontului, pastelase cerul în toate nuanțele aprinse ale răsăritului. Până să ajungă acasă, se luminase bine peste sat. O lăsase pe maică-sa dormind. Femeia se simți ușor vinovată:„Ce tare m-a luat somnul! N-am auzit când ai plecat. Eu strigam după tine să mergi la tămâiat și tu erai deja plecată! Vezi,așa te ia moartea,pe furiș, în somn greu,când nici nu te aștepți!” Fata îi arătă panerul cu colaci„Uite, e prima dată când am primit împărțeală de pomană mortului,că de obicei dau între neamuri și vecini. Rămăsesem cam singură prin apropiere, să mai vorbesc cu ai noștri. Alături era un cuplu pe care nu-l cunoșteam. Femeia m-a chemat să-mi dea peste mormânt ce pusese pe ștergar pentru mortul ei: «Pentru cine?», am întrebat-o. «Pentru mama soțului meu». «A lui Paul al Roibiței» adăugase mai lămuritor bărbatul de alături. Domnica o dumirește: „Au murit bătrânii, mai întâi ea, dar credeam că Paul al Roibiței nu are decât două fete. Doar o știi pe una, că Pușa era colegă cu tine, stăteau acolo pe colț, lângă Sabina lui Fleța.  A avut e drept, un băiat, dar l-a dat lu’ frate-su și ăla a murit. Nu se mai știa nimic de el. Dar unde or fi tras,dacă nu erau în trecere cu mașina?!Că fetele alea au vândut casa fratelui lui Citovu, un an s-a bucurat și ăla de ea că a murit și el”.

Vali s-a apucat să prăjească peștele, că așa e bine, în zi de Florii să se mănânce pește. A scos și o sticlă de vin de la nisip,că așa pun în fiecare an ceva sticle în beci, după ce se desface damigeana, să mai țină de sărbători, mai pun și ceva boabe de orez în butelcă, dacă nu să-l facă vin spumos, măcar să-i mai taie din intenția de acreală. Aprinde apoi lumânările la colaci, la farfuriile cu mâncare și prăjituri, și la ulcica de tămâiat. „Fă și tu cruce la fiecare, pentru mă-ta mare, tactu-mare, Florica-Bomboana, Jenica, Eugen și pentru Nicu, bărbatu-tău, că eu mereu i-am făcut cruce, că pe lumea ailaltă cu el vei fi, chiar dacă te-ai despărțit, cu el te-ai cununat, că nu are cine să-i facă pe colaci cruce, i-o face maică-sa, dar e altceva de la nevastă-sa, că așa te socotești dincolo.”

Urmează săptămâna Paștelui. „Să încondeiezi ouă, mă-ta mare încondeia toată săptămâna, stătea la foc pentru toți din sat, care cum veneau la ea. „Unde e dada Fiica? ” „La vatră, încondeiază ouă”. Și intra femeia cu panerul cu ouă de-a dreptul, peste ea în cunie: „Fiico, veni fie-mea, Cornelia, de la Craiova și vreau să-i dau niscaiva ouă încondeiate” și mă-ta mare o primea blând, niciodată nu refuza ori să repeadă pe cineva: „Pune-le acolo, mai lângă foc, le-oi face și pe ale tale”, suflând apoi să nu se stingă tăciunii. Și au fost la ea la înmormântare peste trei sute de oameni, a făcut taică- tu mare acoperiș cu folie, în curte, că plouaaa…”

Fata se așeză la vatră, să încondeieze ouă, ca bunică-sa, Floarea de altădată, la care n-a știut să fie atentă cu ani în urmă. Nepoata de acum își aminti,dintr-un subconștient ignorat, gesturile ei și suflă și ea ușor în tăciuni, să-i țină aprinși. Domnica stătea lângă ea, să fie împreună la întâlnirea cu bătrâna lor dragă: „Așa făcea și mama, să fie mereu jăratic, să stea ciobul cu ceară cald, iar ouăle le punea pe marginea vetrei, să se-ncălzească”. Fata se tot chinuia să deseneze oul,dar nu-i mergea condeiul, nu se prindea ceara, oul era prea rece, parcă îl zgâria și ceara se lua jos, ca o pojghiță. Încălzi mai mult oul, dar tot nu era bine. Maică-sa încearcă să o ajute, descâlcind încurcătura: „Vezi că e prea fiebinte oul, ori ceara e prea fierbinte, de se topește și se prelinge așa. Fii atentă, că anul trecut ai ars codița bețigașului de la condei, și nu am mai găsit în târg, m-am tot uitat și nu am mai văzut. Alea două pe care le mai aveai, le luasem de la Amărăști, când am fost cu Panciu la Târg, să luăm porumb parcă! Și țața Paraschiva mi-a promis că-mi caută și-mi ia și mie, când găsește pentru ea.” „Înseamnă că știe să-ncondeieze, o să stau lângă ea să mă-nvețe”, conchise fata veselă și ușurată de descoperire. „A zis și ea așa, că o să-ncerce, că ea are numai ceară, face rotocoale doar, cu un șomoiog prins pe un bețigaș, cu fire de cânepă,nu-i pare rău deloc de calupul de ceară. Bătrâna ei avusese condei, dar i l-au pierdut nepoții. Mai făcea Fane țiganu condeie, dar și ăla a murit!”. „Ce-i mare scofală?! pare convinsă fata. Printr-o gaură la bețigaș, bagi ca un cioc din tablă rotund găurit, prin care să curgă ceara, pe care-l prinzi crestându-i marginile, și el stă așa ca vârful la pasta de pix, nu vezi?! parcă ar fi capătul de la un șiret!”„Deșteaptă mai ești! nu merge, se–nmoaie ca un maț bleg”.

Apusese soarele, în lanț era prinsă căldarea cu vopsea și bătrâna lor încă mai încondeia ouă, nepoata o vedea cum stătea pe un țol lângă vatră, în genunchi, și fusta largă îi acoperea picioarele, părea o jumătate de om plantată lângă o fântână cu cumpăna lăsată. Bătrâna învârtea oul cu mare ușurință, trasând linii verticale și orizontale mai întâi,apoi modelul ieșea de la sine simetric, acoperind armonios tot oul. „Ăsta e frâul calului” și liniile se uneau în romburi, în care înscria câte-o cruce, apoi o frunzuliță, ori un norocel. trifoi cu patru foi. „Mie să-mi faci modelul ăla cu floare mare și puncte multe ca semințele de mac” se răsfăța nepoata, pe atunci cât o gâgâlice. „Pe ăla îl știu de la biata maică-mea, că și ei îi plăcea să-ncondeieze, îl știa și ea de la bătrâna ei”. La fiecare ou, într-o parte, Fiica scria numele morților dragi, pentru cine era fiecare ou, și punea în față o cruce, să primească Dumnezeu și să știe cui să-i dea: Bombonica, Floarea, Mirela, Nicu… Mai scria și Adrian, un copil mort înainte de a fi botezat…

Pentru cei vii nu punea cruce: Domnica, Ilie… „Mam’mare, scrie-mi pe unul Vali, al meu, dar și pentru prietenele mele, Lili, Leti… și mai scrie pe unul Oblomov”. Maică-sa sărise îngrijorată: „Dar cine e ăsta, prietenul tău?! E fotbalistul ăla, Oblemenco?! Ce treabă ai tu cu el, de aia întârzii tu pe la Craiova?!”.

Bătrâna însă nu zicea nimic și, ascultătoare, caligrafia duios orice-i zicea zgâtia de nepoată.Când era singură și înconjurată doar de crucile din amintirile ei, mai jelea monocord, în surdină, ca pentru ea și pentru pruncii nenăscuți din ouă, fără lacrimi, dar din rană adâncă tare: „Bomboană maaamă, cum te-ai duuus/ nicio vorbă nu mi-ai spuuus…/ să nu știu un’ să mă duuuc,/ ochii de lacrimi să-mi usuuc…”. Imaginea se estompa, iar nepoata vedea cum oul ei dintr-odată se lumina cu încondeietura măiastră din mâinile bunicii.