Când aud de fotbal, îmi vine să scot pistonul!

Când aud de fotbal, îmi vine să scot pistonul!

Când sunt într-un grup de masculi, iar discuţiile ajung pe terenul de fotbal, încerc să le deturnez spre unul dintre celelalte două subiecte dragi nouă. Asta pentru că nu mă pricep aproape deloc la fotbal. Şi, câteodată, o recunosc (când sunt între prieteni, care ştiu că am alte calităţi). Ca tot omu’, am jucat şi eu cu castane în curtea şcolii, am bătut mingea în faţa blocului, pe terenul de la ţară (asta după ce erau gonite gâştele şi caprele ce păşteau iarba), am umplut-o cu pietre şi am aşteptat văd cum dă vreun fraier cu piciorul în ea.

Cine mă avea pe mine în echipă avea trei jucători în plus, căci alergam ca un bezmetic, de la o poartă la alta, eram şi fundaş şi mijlocaş şi vârf. Ba şi portar, când simţeam că pericolul pluteşte-n aer. Iar mie îmi plutea tot timpul! Treaba tristă a fost că “prezenţa mea pe tot terenul” nu era suficientă ca să mascheze profunda-mi nepricepere cu mingea. Nu-mi ieşea nici un dribling, pasele ajungeau mai toate la adversari, şuturile speriau vrăbiile şi ciorile de prin copaci sau de pe firele stâlpilor de la marginea drumului. Aşa că, rând pe rând, coechipierii mei de la oraş şi sate s-au prins că eram în plus şi că mai mult îi încurcam cu ubiucuitatea mea, decât dădeam un picior de ajutor. Când prindeam echipa, mă trimiteau în poartă, unde mi se întâmpla să mai “scot” câte-un gol, să mai boxez cu noroc, să mai fac o degajare luuungă. Chestia era că n-aveam răbdare să “şomez” între ghiozdane, bolovani, stâlpi sau ce mai ţinea loc de poartă. Aşa că ajutam atacul – deşi “el” nu-şi dorea asta –, spre disperarea coechipierilor şi spre delectarea adversarilor care marcau nestingheriţi de la zeci de metri distanţă.

Prin clasa a VI-a, am constatat că aveam o servă foarte bună la volei, iar printr-a VIII-a, că driblingul meu de pe terenul de basket era ameţitor. În plus, faptul că eram ca un piston de la un coş la altul, că făceam o risipă uriaşă de energie (de aici şi porecla “Energie”), chiar conta în economia jocului. Aşa că am devenit basketbalist. Îi dispreţuiam cu stimă pe cei care jucau fotbal, căci practicau un joc lent, bleg (astăzi cred acelaşi lucru despre “sportul regele”). Chiar dacă, de-a lungul timpul, datorită basketului era să-mi pierd un ochi, am fost muşcat de cap (trei copci), am avut glezna de două ori băgată-n ghips, mi-au fost date peste cap cam toate degetele, am luat o serie lungă de coate în mai toate zonele, tot de o minge primită-n, pardon, coaie, pe terenul de fotbal, îmi amintesc. Cu groază!