Se înserase. Ioana și Lisandru stăteau în prispa casei. Puneau la cale treburile pentru a doua zi. Discuția le-a fost întreruptă brusc de bătaia clopotului de la biserică. Întunericul era sfâșiat de glasul bronzului curgând peste sat, de parcă venea dintr-o lume fantastică. Ioana și Lisandru s-au ridicat în picioare și ascultau în tăcere. Clopotul, de data aceasta, nu se mai auzea rar, ca  de mort, așa cum îl bătuse Lena lui  Ciocălău, cu câteva zile în urmă, blestemându-și  mama că nu i-a dat și ei din banii de aur pe care îi avea luându-i pe toți sora sa. Ar fi avut nevoie de ei. Îi vindea, cu ce lua și-ar fi achitat datorile la bancă, fiind amenințată cu sechestrul.. Acum, bătea ca  de sărbătoare, cu dangăte repetate.

  – De ce s-o mai auzi clopotul, Lisandre? a întrebat Ioana. Mâine nu este sărbătoare, să îl bată nea Tudor. I-auzi, i-auzi, nu se mai oprește, o fi murit cineva din ăia, oameni mari, cică așa bate clopotul când mor ei, bate încontinuu.

  – A murit pe dracu, a zis Lisandru, cam răstit, ce, dacă murea cineva bătea clopotul noaptea ? Cine știe ce-o fi, nu știi că mai demult a bătut clopotul într-o dimineață. până la ziuă, să se ducă lumea la însămânțatul grâului. Era unu, Sălceanu, îl trimiseseră  autoritățile să lămurească lumea să dea bătaie cu semănatul grâului, că se pun ploile. A bătut clopotul de a trezit tot satul. Oamenii, speriați, au dat fuga la biserică să vadă ce este, știi că m-am dus și eu, când colo, Sălceanu cum trăgea, așa trăgea clopotul de lanț. Mai era unul cu el și ăla stătea culcat pe targa  de la clopotniță cu care se duc morții în biserică, atunci când li se face slujba de înmormântare.

  – Te apucași  acum să povestești de la Adam și Eva, a intervenit Ioana, lasă-l în pace pe Sălceanu, du-te să vezi de ce bate clopotul. I-auzi cum trece lumea spre biserică!

Dangătul clopotului sfărâma întunericul nopții. Oamenii se duceau mirați spre biserică să vadă ce s-a întâmplat. Când a ajuns și Lisandru, se oprise clopotul din bătaie. Se adunase lumea din toate colțurile satului, tineri și bătrâni, femei și copii. Acolo, Lisandru l-a întâlnit și pe Mițurcă. Acesta era supărat și înjura  printre dinți că venise de acasă într-o fugă să vadă ce s-a întâmplat, de ce bate clopotul. Unii oameni râdeau, alții se înapoiau către case înjurând.

– Ce este, mă, Mițurcă, de ce bate clopotul ? a întrebat Lisandru.

  – Nărodul ăsta de Boboloacă  îl bătu, a început să-i explice Mițurcă. L-au pus ăștia să răspundă de pompierii volunari, nu vezi cum se învârte pe aici cu un carnet în mână și țipă la oameni că nu veniră repede când a dat el alarma. A ajuns și Boboloacă  șef, trebuie să îi știe lumea de frică și ăstuia.

Boboloacă  stătea în mijlocul șoselei, în fața bisericii, cu un carnet în mână, înconjurat de oameni. Era agitat că pompierii voluntari nu respectă instrucțiunile, așa după cum le-a spus el. Vorbea cu fraze fără   legătură una cu alta, îmbârliga  ideile între ele fără înțelesuri,  stâlcind  cuvintele. Lisandru a plecat și, când a ajuns acasă, i-a spus Ioanei în amănunțime de ce a bătut clopotul, Aceasta a început să se închine mirată, zicând: „ Doamne, ce mai auzii, a nărozât  lumea în satul ăsta! Bietul Boboloacă, în loc să își vadă de lucru la fierăria  lui, s-a  făcut  șef la pompieri. Clopotul nostru a ajuns de râsul lumii. Care cum îi vine, hai să bată clopotul! Cum să pui satul noaptea în mișcare, să trezești oamenii din somn, că așa vrea el, Boboloacă! ”. Dangătul clopotului s-a mai auzit când s-a spart colectivul din Râuleasa. Oamenii satului s-au strâns în jurul bisericii să afle că au devenit iarăși stăpâni pe pământurile lor.