Amânarea fericirii

Amânarea fericirii

Există o strânsă legătură între libertate și fericire, constată Daniel Marian în volumul de versuri teste adn (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

Dacă până nu demult era dificil de crezut așa ceva, apariția unei „boli noi” a atras o schimbare substanțială a socialului și a sociabilității, manifestată prin izolarea individului, sub pretextul protecției sănătății proprii, dar și a semenilor săi. Izolarea în speță a ajuns să se extindă pe o perioadă nedeterminată și a condus la îngrădirea libertății persoanei, la pierderea unei serii de drepturi. Cea mai dureroasă interdicție este, poate, a atingerii (prin strângerea mâinilor, prin îmbrățișare, prin sărut). Pe cale de consecință, pierderea libertății atrage absența fericirii [„(…) da să fie / nu-i așa interzise fericirile / pe limba nenorocirilor altfel / decât pe necugetată limba lor” – fericirea se amână pentru o dată ulterioară].

Își face apariția teama de a iubi („mi-e teamă teribilă să mai iubesc / ca și cum aș socoti spițele roților / și vârtejurile nespițelor neroților / într-un amplu furibund de unde // tot vei ieși tu păpădie”), dar nu atât de puternică încât să elimine speranța împlinirii în dragoste, fie ea și pasageră („iubesc femeile care se iubesc pe ele / sau care nu știu ce-i aia iubire și doar / dragostea preț de cinci minute / în poarta casei pe scări sau în lift / frumos e că toate femeile astea // pe rând și deodată mă iubesc pe mine”).

Absența iubirii reprezintă un pericol grav pentru suflet, ducând chiar la anihilarea ființei („nu-i așa mămăruță / că ai încetat să mai fii / când ți-am spus despre / lumi cât sunt de pustii?” – mămăruță), la același rezultat putându-se ajunge și prin restrângerea libertății („nu nici vorbă nu voi mai scrie / despre păsări cu aripile tăiate / încuiate în colivie și flămânde / de cer / flămânde de pajiști / de râuri de grăunțe // nu se pot numi păsări”).

Nu numai atât, libertatea își pierde treptat sensul („libertatea se zgâia ca o cârpă / murdară de vorbe și de formulare / unsuroase cu un scris care / se scurge și se șterge de rușinea / de a fi fost vreodată scris” – exil). Dar numai până la un punct, pentru că spiritul de revoltă se ridică de la pământ. La început se manifestă în scris („celuloza ei de viață! / și / cerneala ei de viață! / viața asta care-i moartă / doar hârtia și scrisul / mai suflă în oglindă” – delimitarea efectelor pandemice), iar în scurtă vreme în acțiuni concrete, propriu-zise („și tot de azi dimineață am mâini / să apuc de gâtlej nemernicii care / m-au îmbrobodit că nu-mi vor crește / toate acestea care mă încântă și mă dor” – nu-i așa, sunt defect).

Pesimismul se transformă în optimism și revine pofta de viață („destrăbălează-te ființă / ieși să cauți cer și iarbă / uitând de veștejirea / sorții care blestemă întruna” – acum că s-a făcut o liniște botanică).

Nici de această dată Daniel Marian nu renunță la ludic, ilustrând cu umor diferența dintre a fi viu și a fi mort („greu de înţeles ce e atât de grozav / în a fi viu când morţii sunt aceia /care îşi fac de cap prin cimitire / habar n-aveţi voi ce pomeni / se încing după ce se leagă / porţile cimitirelor şi cerurile şi / limbile clopotelor se leagă / şi se cântă întruna rock” – rock rock rock) ori realizând un bizar (auto)portret al sfântului Daniel („dar am fost mereu un sfânt de treabă / am împărţit păcate şi iertări din întreg / ierbarul pentru toată lumea flămândă / până şi bucăţi din aura mea care e / un fel de iertare dar şi de păcat / din aura mea se regăsesc destule aşchii / prin colecţii particulare şi prin muzee” – daniel). Daniel Marian nu se împacă absolut deloc cu pandemia și isteria pe care aceasta o generează în mod constant în societate, iar poezia este pentru acesta un refugiu, dar și o veritabilă armă de contraatac.