Dialog cu maestrul  REMUS GEORGESCU

De curând a plecat dintre noi maestrul Remus Georgescu. Mă înștiințase Alexandra Guțu, i-am spus pe dată că simt cum s-a mai stins o lumină. Din prea puținele borne de noblețe culturală care se mai află în viață, plecarea maestrului înseamnă o mare pierdere. Sentimentul se adâncește citind rândurile care urmează.

Într-o zi de miercuri, 28 martie 2007, mi-a îngăduit un amplu dialog în fața camerei de luat vederi, pentru TVR Timișoara. Adunam în acea întâlnire vechi amintiri de reporter, căruia maestrul îi încredințase multe din gândurile sale de-a lungul vremii, când director de Filarmonică se bătea cu morile de vânt pentru a oferi melomanilor timișoreni repertoriu de valoare, strădaniile sale componistice, eforturile dirijorului. Erau ani de cumpănă, mereu a trăit sub semnul acesteia, nicicând nu i-a fost ușor muzicianului și compozitorului. Când dialogam, eram în anul 60 de existență a Filarmonicii, dar concertele încă se dădeau în „refugiu”, în sala Liceului de Muzică din Timișoara, iar viața muzicală nu se ordonase deși de la Revoluție trecuse multă vreme. Astfel că și astăzi aprecierile de atunci sunt pe deplin actuale.

– Destinul a vrut, maestre Remus Georgescu, ca aproape patru decenii din viaţa dumneavoastră să îi dăruiţi Timişoarei. A fost generos destinul?

– Aş spune da. Într-adevăr, anul viitor se vor împlini patruzeci de ani de când am fost numit dirijor, prin concurs, la Filarmonica din Timişoara. Deci relaţia mea cu Filarmonica din Timişoara este o poveste de iubire care durează de aproape patruzeci de ani, ceea ce este reconfortant pentru mine pentru că au fost, totuşi, cei mai frumoşi ani din viaţa mea pe care i-am dăruit Filarmonicii.

– De ce aţi dorit să veniţi tocmai aici?

– N-am dorit în mod special, a fost un concurs de împrejurări în viaţa mea. Cariera, încă de la primii săi pași, mi-a fost dată peste cap de, mă rog, tot felul de situaţii nefireşti, aşa erau vremurile. Astfel toată cariera mea a fost dirijată către cu totul alte direcţii decât cele pentru care mă pregătisem eu. Chestiuni, sigur, de origine socială şi aşa mai departe. A fost un concurs de împrejurări că m-am născut la Timişoara, o întâmplare, pentru că toată tinereţea mea, copilăria mea au fost legate de peregrinările tatălui meu, de cariera sa de magistrat. Când m-am născut eu, dânsul era judecător la Deta şi în felul acesta eu m-am născut la Timişoara, dar, sigur, nu am stat aici decât a stat mama la clinică, pe malul Begăi. Aveam să revin mulţi ani mai târziu ca invitat al Filarmonicii. A fost şi aceasta o întâmplare. În 1968 eram dirijor la Târgu Mureş şi s-a anunţat concurs la Timişoara, m-am prezentat, am câştigat concursul şi în toamna lui ’68 eram deja numit dirijor.

– Iată că de patruzeci de ani v-aţi stabilit aici, dirijor permanent la Filarmonica „Banatul” din Timişoara. Era o oportunitate fericită pentru dumneavoastră pentru că în istoria de douăzeci de ani de până atunci a Filarmonicii, aceasta trecuse prin mai multe mâini, și veneați acum cu dorința  de a vă împlini ca de dirijor-formator de orchestră. Cum a decurs acest proces?

– Îmi amintesc cu mare plăcere, cu emoţie de primele concerte pe care le-am avut după numirea mea la Timişoara. Era o perioadă în care era Radioul Bucureşti transmitea concertele de duminică, care preluau în diminețile de duminică concertele Filarmonicii ce aveau loc sâmbătă seara şi duminică dimineaţa. După ultimul acord al concertului eram chemat la telefon, era maestrul Mircea Popa de la Bucureşti care asculta concertul şi dorea să vorbească cu mine, să mă felicite şi să-mi exprime satisfacţia dânsului, sunt cuvintele pe care mi le spunea domnia sa, că Filarmonica este pe mâini bune, este o Filarmonică de care maestrul Mircea Popa era foarte ataşat.

– Iar atunci dumneavoastră, ca formator, cum vă revendicaţi anumite câştiguri aduse Filarmonicii?

– Este greu de spus, lucrurile au evoluat uneori altfel decât am fi dorit noi. Sigur, consider că dirijorul permanent este dirijorul formator al orchestrei, deci, într-un fel, orchestra este cartea sa de vizită. Sonoritatea orchestrei, stilul de lucru al orchestrei este cumva creaţia dirijorului permanent. Sigur, eu am avut şi şansa de a colabora în cadrul Filarmonicii cu maestrul Nicolae Boboc, cu maestrul Mircea Hoinic, doi maeştri de la care aveam foarte multe de învăţat, am fost foarte onorat de colaborarea cu aceşti muzicieni. Pe de o parte, pe de altă parte, la data aceea orchestra era, probabil, mult mai puţin experimentată, să spunem, decât a devenit în timp, dar am realizat cu ea foarte multe lucruri importante, nu numai turnee în străinătate, dar şi înregistrări, concerte cu totul şi cu totul deosebite. Am traversat împreună un repertoriu imens şi, în special, iar acest lucru îl făcea şi maestrul Boboc, abordam cu curaj repertoriul contemporan, cât mai aproape de actualitate. De fapt, era o perioadă în care repertoriul contemporan era oarecum prohibit la noi, însemna închiriere de note muzicale de la editurile din străinătate, ceea ce însemna locaţia materialului, plata în valută şi primeam cu mare dificultate dolari pentru asemenea experienţe, până când s-au anulat complet. Atunci, sigur, profitam de bunăvoinţa unor ambasade, a unor centre culturale, care ne puteau facilita obţinerea notelor muzicale, sau apelam la unii prieteni, ba chiar mergeam și pe principiul cu hoţul neprins e negustor cinstit. Am făcut mult braconaj, trebuie, să recunoaştem, dar în felul acesta şi publicul Filarmonicii din Timişoara a devenit în timp un public foarte exigent, un public foarte pretenţios, foarte cultivat. Din păcate acest public cumva s-a pierdut, a îmbătrânit, au plecat foarte mulţi din abonaţii Filarmonicii, dar vine un nou public, mă bucur să văd acum în sala de concerte foarte mult tineret. Sigur, sala Liceului de Muzică, în care cântă Filarmonica la ora actuală, este o bijuterie, este o mare şansă să cânţi în această sală, care obligă orchestra la autocontrol, dar, în acelaşi timp, este o sală mult prea mică şi sub posibilităţile acestui oraş. Sper ca în curând Filarmonica să se întoarcă la casa ei, care este sala „Capitol”.

– Aţi putea să ne daţi câteva exemple vizavi de compozitori mai puțin frecventați, lucrări inedite dăruite în acea perioadă Timişoarei?

– Îmi aduc aminte cu mare plăcere de o experienţă temerară întreprinsă împreună cu maestrul Boboc, integrala simfoniilor lui Burckner. Asta a fost o şcoală extrem de importantă pentru orchestră. Îmi amintesc chiar că, înainte de a începe ciclul, am găsit în bibliotecă materialul de orchestră la „Simfonia a IX-a”de Bruckner şi am vrut să fac o experienţă, am citit lucrarea cu orchestra de atunci, orchestră care s-a dovedit a fi total nepregătită pentru abordarea unui asemenea repertoriu pretenţios, cu probleme foarte serioase de emisie muzicală şi aşa mai departe. Deci am început ciclul de la „Simfonia 0”, există o asemenea simfonie, şi când am ajuns la sfârşit la „Simfonia a IX-a” orchestra a luat-o, a asimilat-o fără niciun fel de problemă, s-a simţit acasă, era cu totul altă orchestră după traversarea celor nouă simfonii de până atunci. Au urmat  foarte multe lucrări din repertoriul contemporan, unele din ele interpretate chiar cu oarecare riscuri. S-a cântat Stravinski, s-a cântat Carl Orff, s-au cântat foarte multe lucrări din repertoriul contemporan. Şi maestrul Nicolae Boboc a fost un mare propagator al acestei muzici contemporane. Pe lângă aceasta s-a cântat foarte multă muzică românească, muzică de bună calitate, muzică bine aleasă de noi. Filarmonica din Timişoara a devenit în timp o platformă foarte căutată de lansare a muzicii contemporane româneşti, a muzicii noi. S-au cântat aici  foarte multe lucrări care s-au dovedit a fi veritabile capodopere ale muzicii contemporane româneşti, prime audiţii absolute de George Enescu, „Voix de la nature”, „Suite chatelaine”, chiar şi „Rapsodia spaniolă” de Albeniz, orchestrată de George Enescu, s-a dat în primă audiţie aici. Am înfățișat publicului lucrări în primă audiție absolută de marii noştri compozitori, semnate de Ştefan Niculescu, de Pascal Bentoiu, de Tiberiu Olah, de Anatol Vieru. Cred că este un titlu de mândrie al aceste Filarmonici, un merit  incontestabil şi recunoscut, într-adevăr, de toţi compozitorii, de toată lumea muzicală. Deşi era o perioadă foarte dificilă din punctul de vedere al selecţionării repertoriului, când erau interzise lucrările religioase, lucrările sacre, scrise pe texte sacre, am reuşit să prezint publicului din Timişoara, împreună cu Filarmonica, integrala marilor oratorii de Johann Sebastian Bach, „Mattheus Passion”, „Johannes Passion”, „Marea Missă în Si Minor”, „Magnificatul”, „Oratoriul de Crăciun”. Sigur, am profitat şi de faptul că, undeva la Consiliul Culturii de la Bucureşti, care trebuia să-mi aprobe propunerile de repertoriu, aveam o persoană care ne proteja cumva şi care… De exemplu „Oratoriul de Crăciun” a primit aprobarea de a fi cântat sub titlul: „Oratoriul pentru solişti, cor şi orchestră” de Bach. Dar, pe de altă parte, am avut şi foarte multe şicane şi situaţii de-a dreptul neverosimile astăzi. Îmi amintesc că îndată ce ne-a fost aprobat oratoriul „Messias” de Haendel, m-am grăbit să îl interpretăm, pentru că venea Crăciunul, de Paşte nu era voie, în ianuarie nu se putea, erau tot felul de situaţii nefireşti cu care ne luptam. Îmi amintesc că am prezentat „Oratoriul de Crăciun” în 2 sau 3 decembrie, la începutul lunii decembrie. Am fost foarte sever urechiat, la figurat, sigur, de secretarul cu propaganda de atunci, un om de tristă amintire, care m-a chemat la cabinetul dânsului şi m-a luat ca la un adevărat proces: „Nu ştiţi că nemţii încep Crăciunul la 1 decembrie?”, am fost întrebat. „Nu ştiu, eu trăiesc în România, eu am Crăciunul în altă dată”. „Dar am auzit că aţi dat concertul la Dom”. Zic: „Nu-i adevărat, l-am dat la «Capitol» şi dumneavoastră aţi fost prezent în sală”. N-a ştiut că ascultă „Oratoriul de Crăciun”. A fost jenant. Sau, pe de altă parte, prezentarea oratoriului „Messia” de Haendel fusese precedată de tot felul de telefoane din partea ministreselor culturii din acea vreme. „Am aflat, spunea o voce feminină foarte agresivă la telefon, că există în oratoriul «Messias»un cântec care începe cu «Aleluia»,acela nu aveţi voie să-l cântaţi!” „Cum să nu îl cânt. «Aleluia» în «Messias» este ca şi cum ai cânta «Simfonia a IX-a» a lui Beethoven fără final!”. „Bine, cântaţi-l dar nu pronunţaţi cuvântul «aleluia»”. „Dar e un întreg text acolo”. Până la urmă s-a luat legătura şi cu Comitetul de Cultură… A venit data concertului, am cântat „Messias” cu Filarmonica ştiind că în sală am inspectorul meu cu luneta care mă pândea. Am cântat „Aleluia”. Mi s-a spus că la Cluj ei au cedat mai uşor, au înlocuit cuvântul „Aleluia” cu un alt cuvânt. Noi am cântat „Aleluia”, sigur că da. Aplauze. M-am temut, mărturisesc, că se va ridica lumea în picioare, pentru că totdeauna în Europa catolicul în momentul în care se cântă „Aleluia” se ridică în picioare. Nu s-a ridicat dar, sigur, mi s-a reproşat după aceea că nu am dat bis. Deci există un întreg dosar al ruşinii în care aceste documente există, le am din păcate, lucruri care n-ar fi trebuit să se petreacă în viaţa noastră.

– Compozitorul Remus Georgescu a avut curajul să-i încredinţeze dirijorului Remus Georgescu şi altor dirijori lucrări de ale sale în interpretarea lor, în primă audiție absolută, de către Filarmonica „Banatul” din Timişoara.

– Majoritatea lucrărilor pe care le-am scris în aceşti patruzeci de ani, pentru orchestră sau pentru cor au fost interpretate, într-adevăr, de Filarmonica din Timişoara, unele chiar le-am dedicat acestui admirabil corp sonor care este orchestra şi corul Filarmonicii. De exemplu, primul oratoriu al meu, „Cântare străbunilor”, se dedica memoriei mamei mele, care a decedat în 1977, anul în care am terminat acest oratoriu, dar şi Filarmonicii din Timişoara, care, în acelaşi an, în cadrul sărbătoririi a 100 de ani de la Războiul de Independenţă din 1877, l-a cântat în primă audiţie la Timişoara, la Reşiţa şi într-un turneu în Bulgaria, la Sofia, la Ruse. Deci e o dublă dedicaţie. Sigur, este firesc, pentru că Filarmonica a devenit a doua casă a mea, a doua familie a mea. Pentru mine Filarmonica aceasta nu este o noţiunea abstractă, o instituţie numai, ea reprezintă oamenii, muzicienii care o alcătuiesc. Pentru mine muzicienii buni valorează greutatea lor în aur şi ca director m-am străduit să mă înconjor de cei mai buni muzicieni la care am avut acces şi i-am atras la Filarmonica din Timişoara. Poate că nu întotdeauna am fost, să zicem, răsplătit, unii, mă rog, erau mai zburdalnici, mai năzdrăvani, dar important pentru mine era ca în momentul în care ia instrumentul în mână să pot conta pe el, şi foarte multe lucruri le-am trecut cu vederea. De altfel, unul dintre cei mai dificili instrumentişti ai Filarmonicii a recunoscut acest lucru că, într-adevăr, nu m-am purtat rău cu cei care se purtau rău cu mine şi mereu mă judecau. Sigur, erau și unii care ne turnau la urechile fine şi aşa mai departe.

– Anii aceia în care aţi fost director au fost şi ani eroici pentru că se întâlnea o anumită realitate social-politică cu o anumită aspiraţie spre artă.

– Eu am fost numit director, dacă nu mă înşel, în 1980. Anii ’80 au fost foarte dificili pentru cultură, pentru instituţiile de cultură. Au fost anii în care s-a aplicat acestor instituţii sistemul de autofinanţare. Cred că a fost o intenţie de decimare pur şi simplu, de decapitare a culturii. Întâmplarea a făcut să fiu director tocmai în perioada aceasta şi tot întâmplarea a făcut ca în perioada aceea secretarul cu propaganda să fie aceeaşi persoană de tristă amintire de care am vorbit, care, considerându-se exilat la Timişoara, făcea tot ce se poate ca să reintre în graţiile şefului şi să fie readus la Bucureşti. Când dădeam concerte la biserică, îmi amintesc, concerte de orgă sau orchestră la biserica din Piaţa Traian, venea şi se uita la programe, controla programele de sală să vadă dacă nu cumva sunt manifeste. Oameni de proastă calitate. A fost un ghinion pentru că am avut foarte mult de suferit din cauza acestei persoane. Alte persoane care fuseseră implicate în judecarea acestei acţiuni s-au purtat mult mai normal, mai firesc, ne-au apărat, printre conducătorii acestui oraş au fost și oameni care ne-au luat apărarea dar au fost şi oameni care ne-au făcut şi mult rău. Cu toate acestea, am reuşit atunci să salvez orchestra de la micşorare. Nu am pierdut nici un om din orchestră, am reuşit să menţin orchestra intactă, în alte părţi au fost daţi afară, mai mult decât atâta, am reuşit în acea vânzoleală să măresc organigrama cu un post pe care i l-am oferit fostului concert-maistru Iosif Kocsis să cânte la violă. Din cor mi s-au luat o serie de posturi, trecute, e un eufemism mârşav, trecute la economii de fond de salariu. Nu s-au desfiinţat posturile, acelea nu ţi le-au luat, dar nu aveai voie să te atingi de ele, economie de fond de salariu. Tot aşa, în înghesuiala de moment din zilele acelea am reuşit să aduc îndărăt o serie de oameni care fuseseră daţi afară. De aceea primul gest al meu în 1990, când Filarmonica m-a reales ca director, a fost să cer îndărăt posturile care s-au luat atunci şi, mai mult decât atât, mi s-au luat cred zece posturi, poate cincisprezece în cor. Am cerut printr-un memoriu ciudat, memoriu pe care îl însoţeam cu fotocopii xerox ale primelor pagini de partitură ale unor lucrări, şi nu m-am dus la marii compozitori Wagner, Stravinski, Strauss, mari orchestratori, ci m-am dus firesc la George Enescu, care nota că are nevoie de 20 de vioara I, de 18 vioara a II-a şi aşa mai departe, explicam că noi nu putem cânta nici „Rapsodia I” de Enescu, celebra „Rapsodie I”, pentru că cere patru trompete şi două harpe şi noi nu aveam aşa ceva. Deci am însoţit acest memoriu cu fotocopii de partituri. Era un gest poate disperat, dar am reuşit graţie înţelegerii oamenilor care au fost la conducere în 1990, domnul Coifan era preşedintele Consiliului Judeţean atunci, am obţinut 15 posturi pentru orchestră, 15 posturi pentru cor şi domnul Coifan mi-a spus: „Vă rămân dator cu încă 15, cât cerusem eu, va fi pentru altă dată”. N-a mai fost, dar totuşi aş dori să-i amintesc această promisiune.

– 1990 a însemnat un punct de cotitură, iată acum ne aflăm la a 60-a aniversare a Filarmonicii din Timişoara. Încotro credeţi că merge acum, într-un alt timp, de cu totul altă condiţie, Filarmonica?

– Sigur, în toată lume asta s-au schimbat multe lucruri în ultima perioadă, trăim într-o altă epocă, a internetului, a contactelor, a informaţiilor. Dar vreau să vă spun că totuşi m-am numărat şi eu printre naivii care credeau că anii care vor urma după Revoluţie vor aduce acele gesturi, să spunem, din partea conducătorilor care nu au fost făcute mai înainte. Mai exact, veneam după cum spuneam, după decapitarea culturii, a instituţiilor de cultură, după decapitarea învăţământului, după decapitarea sănătăţii, credeam că acestea vor fi priorităţile absolute, Sănătatea şi Învăţământul. Uitaţi-vă în jur ce avem. În ce priveşte educaţia oamenilor, cât de deficitari suntem… Săracii, cât de nefericiţi sunt aceşti oameni, care sunt probabil oamenii noi, crescuţi de comunism, aduşi de la ţară, puşi în cutiile acelea, în blocurile mahalalelor oraşelor, muncitorii. Unele blocuri fără apă, fără încălzire şi aşa mai departe, oameni needucaţi, care nu au ştiut să-şi educe nici copiii lor, au apărut alte generaţii şi uitaţi-vă ce…, trăim într-un mediu atât de toxic, unde sunt oameni nefericiţi, care nu au putut să beneficieze de o educaţie. După părerea mea şi am mai spus acest lucru, a fi om înseamnă a fi om educat. Altfel duci o viaţă animalică, o viaţă tristă, o viaţă nefericită. Ori, speram ca că aceştia vor fi primii paşi, să fie sprijinită Sănătatea. Spre regretul meu văd că este o mare decepţie ce se întâmplă. Să fie sprijinit Învăţământul, o altă mare decepţie, şi nu mai vorbesc de cultură. Tinerii capabili din orchestrele noastre au plecat şi pleacă în străinătate, practic ce vine de acum iei de la liceul de muzică, studenţii de la Conservator sunt tot mai puţini, şi tot mai puţin pregătiţi. Ce este bun pleacă în străinătate, pentru că în momentul în care s-au stabilit salariile bugetarilor nu s-a ţinut cont de acest lucru, s-au preluat, în ’90, şefii de atunci, Iliescu şi Roman, au preluat salariile lui Ceauşescu dinainte de ’89, care erau salarii stabilite după criterii politice, nicidecum economice. Dovadă, Ceauşescu îşi plătea datoriile externe, a construit Casa aceea incredibilă, monstru, sunt sume imense de bani furate de la populaţie. Speram că după aceea se vor îmbunătăți lucrurile, să se adauge măcar un zero la sfârşitul cifrei, să se dubleze salariile ca să poată să înceapă să simtă şi bugetarii, în cazul nostru instrumentiştii că s-a schimbat ceva. Gândiţi-vă că într-o ţară de 20 de milioane de oameni nu ştiu dacă sunt 2.000 de muzicieni. Sunt 15, 16 orchestre, câte or fi la ora actuală în ţară, între 50 şi 70 de oameni. Este vorba despre o elită, de o elită artistică, de o elită culturală. Sunt oameni rari oamenii care au talent pentru muzică. Aceştia în loc să fie încurajaţi să rămână în ţară pleacă şi veţi întâlni, eu am întâlnit români de la Singapore şi până la Caracas şi la Maracaibo, peste tot în lume. Iar acest fenomen continuă, din păcate. Deci nu ar fi un efort financiar pentru ţară ca să susţină cu adevărat cultura şi instituţiile de artă. Este cumva de neînţeles cum este posibil ca în continuare să se gândească la fel cum se gândea înainte. Noi am intrat în Revoluţie din autofinanţare, suntem în continuare tot acolo şi prăpastia între salariile bugetarilor şi salariile particularilor, să spunem, se măreşte tot mai mult. Este nefiresc şi continui să cred că, de fapt nu este o gândire economică în continuare, ci sunt aceeaşi oameni de atunci care aplică aceeaşi… Dar mă rog, nu este treaba mea.

– Iar repertorial?

•  Din păcate nu văd o politică repertorială care să se aplice la majoritatea instituţiilor. Multe filarmonici din ţară au la ora actuală ca director, mă rog, s-a introdus termenul manager, un instrumentist de orchestră. Aşa a fost şi la Timişoara şi este în continuare, aşa este la Cluj, la Iaşi, în multe locuri sunt oameni care probabil sunt buni manageri, dar mă gândesc, probabil se ghidează după modelul Vienei, unde Opera din Viena, ştim cu  toţii, îl are pe Ioan Holender director general, manager. El nu este un muzician, el a fost impresar şi înainte, iar directorul artistic al Operei din Viena este dirijorul Seiji Ozawa. În general, directorii artistici ai Filarmonicelor trebuie să fie dirijori sau compozitori. Aceasta este. Oameni de suprafaţă, oameni cunoscuţi, oameni cunoscători ai repertoriului. Deci repertoriul care se cântă poate fi interesant în măsura în care vin diverşi dirijori oaspeţi care propun, ignorându-se reciproc, anumite lucrări interesante, dar nu este, să zicem, o optică repertorială. Vorbeaţi înainte de dirijorul cel care creează orchestre. Este nevoie de aşa ceva la ora actuală. Sigur, Filarmonica din Timişoara are şansa de a-l avea pe domnul Costin. Dânsul este foarte ocupat, ajunge rar la pupitrul Filarmonicii, iar în rest vine în fiecare săptămână alt dirijor, care vine, pleacă, şi nu asta este soluţia. Deci o orchestră trebuie să aibă dirijorul ei permanent, cu care să lucreze, cu care să umble în lume, să-şi dea concertele acasă, şi din când în când câte un oaspete. Sunt copii veniţi din facultate, unii încă studenţi, studenţi în anul I, II, III la Facultate, oameni fără experienţă. Aceşti oameni au talentul lor de oferit, tehnica lor… Cu atât mai mult are nevoie de un dirijor permanent care să-i crească.

– Şi totuşi vin mulţi tineri azi la Filarmonică, în orchestra Filarmonicii, deci premize sunt pentru a fi optimişti…

– Fără îndoială, sunt copii foarte buni, sunt selecţionaţi cei mai buni din facultate. Mă uit şi în corul Filarmonicii, au intrat mulţi tineri cu voci bune, şcolaţi în facultatea din Timişoara, fără îndoială este un mare progres. Din păcate pepiniera aceasta care este Facultatea de Muzică, Liceul de Muzică nu oferă atâţia muzicieni câţi ar avea nevoie Filarmonica. Pe de o parte, pe de altă parte, însă, este altceva. Noi avem o experienţă puţin ciudată. Am umblat şi eu prin lume prin multe părţi, am văzut diverse orchestre, am văzut diverse moduri de a sprijini aceste instituţii de către autorităţile locale sau centrale. Actualul director cred că este cumva mai implicat în această lume a sponsorilor, în acest mecenat de care o instituţie are nevoie. Am impresia că se încheagă, se schimbă ceva în bine, văd, se lucrează foarte mult pentru recâştigarea sălii „Capitol”, care va deveni, în sfârşit, sala Filarmonicii, deci este nevoie de investiţii foarte mari în această sală pentru a deveni ceea ce ar trebui să fie, pentru că sala „Capitol” nu a fost niciodată o bună sală de concerte. Dar din punctul de vedere al programului artistic şi al componenţei orchestrei, este un moment dificil la care eu asist cu oarecare strângere de inimă la felul de manifestare a acestei orchestre. De exemplu, am fost invitaţi la precedentul Festival „Enescu” la Bucureşti, cu Filarmonica, eu am fost invitat împreună cu orchestra Filarmonicii să prezentăm un program de muzică românească contemporană. Nu demult au venit, la începerea sărbătoririi Filarmonicii, cei 60 de ani, o serie de compozitori importanţi din Bucureşti, critici muzicali, muzicologi, care au povestit din nou cât de incredibil a fost pentru ei concertul Filarmonicii din Timişoara, fiind considerat drept unul din cele mai bune concerte ale Festivalului. Sonoritatea orchestrei, repertoriul, în totul a fost elogiată Filarmonica, dar a fost un exemplu să zicem special, nu întotdeauna această orchestră sună aşa. Şi aceasta este tocmai pentru că se perindă prea mulţi dirijori la pupitrul Filarmonicii în loc să fie unul şi acela să asigure sunetul, sonoritatea unei orchestre. Fiecare orchestră îşi are o sonoritate specifică, vorbesc de orchestre importante, de orchestre mari. Eu am încercat acest lucru și cred că am reușit. Studenţilor mei nu le vine să creadă, când ascultă înregistrările acestei Filarmonici făcute cu ani în urmă cu lucrări extrem de grele, cum sunt „Simfonia a II-a” de Niculescu, simfoniile de Pascal Bentoiu, de Tiberiu Olah, că aceasta este Filarmonica din Timișoara. Într-adevăr, avea un sunet inconfundabil. Acum în funcţie de dirijorul care e la pupitru se schimbă şi sonoritatea, ceea ce nu este foarte sănătos. Acestea sunt pericolele de a creşte fără un mentor, fără a avea, măcar pe o perioadă scurtă, cum există în Occident, cu contracte de patru ani, de cinci ani, cu un dirijor, dar care să îşi asume întreaga răspundere. La noi nu se practică acest lucru. Este în continuare aşteptată Legea de funcţionare a instituţiilor noastre, legea care să precizeze serviciile, salariile…, care încă nu se dă. Deci încă se ignoră, deşi ministrul Culturii este un foarte important muzician şi care a făcut şi face foarte multe pentru cultura românească. Este greu de înţeles pentru mine, că trăim într-o lume aparte, care nu are nimic de a face de fapt cu ceea ce se întâmplă în lume, ce se întâmplă în Occident. Mă uit şi la televizor, văd săli de mii de locuri care sunt veşnic pline, nu găseşti un bilet la concertele filarmonicilor, aici e greu să se umple sala Liceului, o sală de 300 de locuri. Sunt lucruri care trebuie să dea de gândit celor care iubesc această instituţie. Cred că este o instituţie neglijată din punct de vedere artistic, din punct de vedere cultural de către oficialităţile locale. Nu vezi mai niciodată o persoană cu funcţii importante la concerte. Vin când este câte o festivitate, cum a fost acum că au venit nu ştiu ce oaspeţi de la Uniunea Europeană. E regretabil pentru că se dau bani, dar nu banii fac totul în situaţii de genul acesta. Se merge prea mult poate, dar nu e treaba mea, mai  ales pe partea comercială, de management. Filarmonica nu este o fabrică de rulmenţi, este cu totul altceva. Deci procedeul de a aborda Filarmonica trebuie să fie cu totul altfel.

– Vorbeaţi de o sonoritate, de o anumită sonoritate specifică, rod al muncii dumneavoastră cu orchestra. Unde aţi insistat pentru a obţine această sonoritate? – Aceasta se realizează în repetiţiile orchestrei, repetiţiile zi de zi. Este o muncă specifică a dirijorului permanent, pentru că dirijorul oaspete nu are timp. El vine trei zile, patru zile şi pleacă, deci cât de cât să-şi treacă programul, să dea concertul onorabil, şi nu întotdeauna e dispus că lucreze la finețe… Plus există nişte limite inferioare de care o orchestră nu are voie să treacă. Să ştiţi că acest lucru nu este valabil numai la Timişoara. Este o cădere generală la orchestrele din ţară, pe care le cunosc. Muzicienii sunt de foarte bună calitate, de mare valoare, totuşi nu mai există interesul pentru muzică, pentru că nu sunt cointeresaţi, nu ştiu, nu se mai face muzică de cameră… Cu aceşti copii care spuneam că vin din Conservator, acolo nu au făcut orchestră aproape deloc, au făcut puţină muzică de cameră, s-au aşezat pe fotoliul orchestrei şi probabil aşteaptă să iasă la pensie. Nu mai vezi pe nimeni dând un recital, făcând un cvartet, făcând un trio sau o seară de sonate. Această muncă individuală este cea care întreţine calitatea muzicienilor din orchestră. Deci există soluţii de a fi cointeresaţi, de a fi stimulaţi, mai mult decât atâta tot am vorbit de muzica românească contemporană şi muzica românească în general care a dispărut din repertoriul filarmonicilor. De ce? Cum este posibil? Am pus întrebarea asta puţin retorică: dacă nu noi, cine să cânte această muzică? Probabil trebuie găsite anumite soluţii, Guvernul să găsească anumite soluţii de stimulare, de remunerare, concursuri. Primăria are bani la cultură, poate să comande unui compozitor o lucrare, există festivaluri, festivalul poate să comande unui compozitor o lucrare care să se cânte după aceea. Acestea sunt lucruri comune în Europa, în Occident. Nu se preocupă nimeni încă de aceşti paşi mici, să zicem, dar care sunt esenţiali în dezvoltarea unei vieţi muzicale fireşti. Sunt interesaţi, copii, aceştia care vin din urmă, cât primesc dacă merg în străinătate, ce diurnă au acolo, ce onorariu, şi atunci fiecare încearcă să-şi aranjeze cum poate. Este un fenomen care ne cam defineşte pe noi, nu îl veţi întâlni în țările cu o democraţie aşezată, cu un echilibru social. La noi este un pic derută din acest punct de vedere, şi văd, repet, nivelul tot mai scăzut al studenţilor. Eu sunt un om optimist, nu va fi o criză a muzicii simfonice, în ciuda internetului şi a celorlalte forme de comunicare, există loc pentru toate. Nu sunt descurajat de tineretul care trăieşte acum, dimpotrivă, există, fără doar şi poate, o elită, dar această elită din păcate pleacă, pleacă în străinătate, nu rămâne în ţară. Deci, nu ştiu, nu vreau să intru în lucruri neplăcute pentru mine, dar în muzică este valabil acest lucru. Noi nu mai avem instrumentişti de orchestră. Nu mai găsim. Deci Filarmonica din Timişoara trebuie să ia studenţi din anul II, III, copii cu resurse fără doar şi poate dar nepregătiţi încă, necopţi, copii care trebuie ajutaţi, deşi nu poţi transforma Filarmonica în orchestra Facultăţii de Muzică sau a Şcolii de Muzică, Filarmonica este cu totul altceva. Deci aceşti tineri trebuie stimulaţi, trebuie ajutaţi. Din păcate nu este aşa şi acest lucru este valabil peste tot, toate marile centre se plâng de aceeaşi stare de inerţie. Nu există stimulent, nu există emulaţie, în facultate este o viaţă foarte cenuşie pe care o duc studenţii aceştia. Nu există nici o formă de stimulare, nu există emulaţie. Se doarme bine.