Abia atunci când cineva îți devine apropiat în taina sufletului, și-i descoperi nu doar frumusețea fizic, dar și aceea interioară, începi să-ți pui întrebarea dacă ai fi capabil să trăiești alături de acel om. Pentru un scriitor, sentimentele construiesc imagini mentale ale celor față de care se simte apropiat, ce pot deveni personaje dintr-un fel de variantă de viață, și posibilă și probabilă, care sunt personajele principale ale cărților sale. Un fel de viață din hârtie, coroborată cu ceva din realitatea imediată. O viață reală trăită cu muza scriitorului, ar coborî-o pe aceasta din imaginarul imaculat, pur la sentimentului confortabil de conviețuire virtuală. Viața concretă, carnală e înlocuită cu sumedenie de imagini construite, ce se dovedesc în final a fi liniaritatea unui roman de dragoste. Personajul feminin e idealizat ca în anii primei dragoste adolescentine, decupat din contextul social, de familia din care face parte, de umbrele pe care le lasă trupul acelei ființe în jur, altminteri romanul va ieși cu totul altceva, poate unul social, de moravuri sau de atmosferă cu notații de analiză psihologică.

În viața unui scriitor, în decursul timpului, pot apărea mai multe femei, față de care să se întoarcă la nivelul primei dragoste, dar de care nu se va atinge temându-se să nu le spargă bolul, de cristal înăuntrul căruia le-au ascuns chipul și propriile sentimente. Un scriitor de romane știe îndeajuns de multă psihologie umană și socială pentru a se feri să aducă în mijlocul lumii acea idealitate a unei ființe construită mental și față de care simte marele dezechilibru al unicității. Eroina din carte va avea toate caracteristicile zânelor din basme, fără limite de vârstă, într-un timp etern, cum e cel al narațiunilor inventate oriunde în lume, să fie pilde morale pentru copiii cărora le sunt destinate. Chiar diferențele de vârstă dintre bătrânii acelor basme și fecioarele bune par să fie abolite, timpul real fiind raportat doar la cel al vieții unui om, de maximum șaptezeci, optzeci de ani, unde sunt vizibile și judecate cu măsura moralității dată de aceste limite.  

Personajul feminin din majoritatea romanelor scrise până acum, e în fapt un om real față de care scriitorul nutrește sentimentele cele mai profunde, așezându-l fie într-o idealitate aproape imaterială, fie într-o lume contorsionată de banalele și repetabilele cancanuri fără de care nu se poate desfășura viața cea de toate zilele dintr-o societate. Doar că în preajma acelei muze, din imaginarul lui, întreg eșafodajul viitoarei cărți îl aduce pe autor la vârsta ultimilor ani de liceu, bucurându-se de primul sărut, de mirosul cald al obrazului ființei dragi în acele clipe, de atingerea palmelor aceleia. E un sentiment unic la care niciunul dintre scriitori sau poeți nu renunță atâta vreme cât trăiesc pentru arta lor, pentru că puritatea acelor clipe, a acelor ființe din sufletul lor care îi fac să nu îmbătrânească niciodată.

Că azi personajul se numește Gabriela și are cu treizeci de ani mai puțin decât autorul, dacă va intra în noul roman, înseamnă că scriitorul o iubește adolescentin, se ferește să o coboare din rama unde a pus-o, și unde s-au mai aflat, în decursul timpului alte și alte femei tinere, cu anumite detalii ale chipului și trupului asemănătoare, cu un bun joc al psihologiei feminine, capabil să-l țină într-o înlănțuire amăgitoare pe artist. În clipa în care zâna din basmul ultimei cărți trece prin așternutul scriitorului, aceasta devine personajul viu, cu umbre și lumini, cu carne și mirosuri specifice, cu apucături ciudate, riscând oricând să se transforme dintr-o scufiță roșie într-o Cruelă.

Prințul din Albă ca zăpada e autorul basmului și are cu mult mai mulți ani decât fata inocentă cu cei șapte pitici. Așa e legea, pentru că dacă stai într-o stație de tramvai și privești lumea, constați că niciun bărbat nu mai întoarce capul după femeile trecute de patruzeci și cinci de ani, iar dacă e bătrână poate atrage doar prin vestimentație. Lumea trăiește de fapt într-un deșert de nisip, într-o groapă ale cărei maluri trebuie continuu să fie lărgite pentru a nu se prăbuși peste cei de jos. Poate că nu toți oamenii realizează absurditatea mișcării lor prin viață, dar și când ți se relevă, îți vine să-ți iei zilele. Culmea e că singura salvare dintr-o astfel de situație este sentimentul de dragoste față de cineva, pe care-l idealizezi, făcându-și din el o icoană la care să se roage. O icoană decupată din catapeteasma cu sfinți și apostoli a bisericuței sufletului său pentru care se roagă, ca pentru binele său. O icoană ambivalentă, într-un fel om, căruia îi dorești cele mai luminoase gânduri, pe de altă parte o idealitate materială de care nu vrei să te atingi, pentru că simți că-ți aduce lumina în noaptea grotei tale. E fereastra spre lumină a oricărui artist. Un poet nu poate trăi fără o asemenea experiență spirituală pe care o prelungește până la adânci bătrâneți și o transformă în  metafore depărtate de omul viu căruia îi sunt dedicate. Prozatorul trebuie să lucreze cu materia umană și, dacă e mai curajos, dă la o parte orice fel de pudibonderii și imaginează exact ceea ce își dorește el.

Pictorul și scultorul, mai norocoși, au și muze și modele. Ei sunt mai pământeni. Pentru ei viața înseamnă mai puțin idealitate și mai mult trăire directă, adică sex. Pentru că așa cum iau lutul și-i dau formă de tors, trebuie să ia torsul ca pe un lut și să-i dea forma de dragoste. Pentru muzicieni lucrurile stau asemănător cu cele din viața poeților.

Măcar și pentru atât, chiar dacă nu le pricep poeziile, muzica, tablourile sau romanele și merită ca în viața femeilor să existe artiști. Fără ei lumea e mai săracă. Fără parabolele lor despre silnicia relației de familie dintre un bărbat și o femeie, care-i îndeamnă mereu să-și caute alte și alte experiențe de viață, totul s-ar rezuma la o poveste simplă, cu câteva variante, una mai anostă decât alta. Un contabil sau inginer poate avea o aventură, poate divorța de pe urma acelei întâmplări, poate avea copii cu nemiluita de la mai multe femei, idealizându-le în felul său, calculat, punând mereu în balanță riscurile și beneficiile, dar nu poate iubi cu gratuitatea unui artist, or pe femei asta le tulbură cel mai mult. Și ele se pot culca cu oricine, fără să fie curve, dar când  se simt adorate, lucrurile depășesc obișnuitul unei vieți chiar și mai complicate.

Există femei care trăiesc doar în preajma artiștilor. Le învață jocul simplu al existenței, le intră în voie, le suportă toate năbădăile. Acceptă dintr-o dată dragostea mai multora dintre ei, le pozează, încearcă să le sugereze idei pentru viitoare opere, îi înșeală cu nonșalanță, se reîntorc la ei și, încetul cu încetul, devin un fel de alter-ego-uri ale acestora, un fel de cascadori, care îi dublează în scenele prea riscante. Acestea se recrutează de cele mai multe ori din rândul celor care au deja o experiență de viață și câteva drame, una sau mai multe internări sau căsnicii ratate cu oameni obișnuiți, dar fără imaginație. Mai grav e când un artist are parte de o femeie ancorată cu totul în viața cotidiană, în lupta pentru existență și bunăstare, care-l va trăda cu siguranță, nu înainte însă ca din toată sensibilitatea lui pentru frumos, că ciuntească o bună parte, pentru a-l transforma într-un om obișnuit, într-un funcționar al artei, cu condeiul în mână și imaginația mărginită.

Poate că femeile sunt liantul dintre artiști și restul lumii. Poate că nici ele nu pot exista fără să știe că sunt puse ca niște ferestre deasupra grotelor unde-și duc traiul aceștia și majoritatea oamenilor, chiar dacă în viața lor de fiecare zi le repugnă căderile bruște ale psihicului artiștilor, sau nu le suportă exuberanțele fără de explicație ale unor momente când sunt capabili să se creadă în cu totul altă dimensiune umană decât sunt în realitate. Se bucură de succesul lor, în măsura în care nu le afectează prea mult orgoliile personale și mai ales dacă de pe urma acelor succese au ceva beneficii. Însă majoritatea tinerelor femei au o cu totul altă perspectivă asupra nevoilor lor, iar între toate tipurile artistul e un alt fel de om, de care trebuie să se teamă, pentru că e intempestiv, ba mai mult, e considerat un ratat social, incapabil să ducă o viață ca și ceilalți, trăită din expediente, dar nu ca și marii bișnițari sau escroci, ce adună în jurul lor puzderie de femei, pentru că ele nu se mai simt nici măcar flatate de iubirea unui artist.