În viață, fiecare om are parte de provocări, de încercări, însă de cele mai multe ori aceste rămân neîmpărtășite celorlalți. Nu este și cazul Angelei Gavrilă Tabacu, care în fiecare pagină a volumului de povestiri File de carte, file de viață (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021) își devoalează propriile experiențe.

Dacă ar fi să descriem printr-un cuvânt principala calitate a omului înfățișată aici, acesta ar fi „dăruire”. Este vorba despre dăruirea pentru ceilalți, de a te pune pe tine însuți pe plan secund, numai atunci poți spune că nu ai făcut degeaba umbră pământului („Mă adresez vouă, iubiții mei prieteni: putem încă spera să rodim, roade mici dar importante pentru noi, pentru semenii noștri, chiar dacă crengile noastre au îmbătrânit! Nu faceți umbră pământului degeaba!” – p. 59).

Copilăria este una din temele preferate ale autoarei, aceasta nepregetând să anunțe încă de la început că a fost cândva … copil [„La început, părinții mei (împreună cu noi, eu și fratele meu, Viorel), au locuit cu chirie în două locații diferite. (…) Eram foarte mică, dar țin atât de bine minte încât mă rog bunului Dumnezeu să îmi păstreze memoria!” – p. 7], iar deprinderile de atunci nu vor fi uitate vreodată („De câte ori mănânc lapte fiert și acum îmi lasă gura apă să fierb laptele în ceanul de mămăligă! Așez ceanul fierbinte în farfurie să nu se strice fața de masă și mănânc laptele din ceaun cu mămăligă iar la urmă … răzuiesc ceaunul!” – p. 8).

Nu toate amintirile prunciei sunt frumoase, dar până și cele dureroase au darul de a transmite învățăminte [„de la el (tata – n.n.) am învățat că pe orice animal crescut de noi, dacă moare, trebuie să-l îngropăm, că e păcat să-l mănânce ciorile!” – p. 9].

Totodată, este foarte bine surprinsă înțelepciunea bătrânilor, care știu întotdeauna cum să procedeze în așa fel ca o ceartă să nu degenereze. Un astfel de exemplu este „perna împăcării” pe care a făcut-o bunica, o pernă mai mare alcătuită din îmbinarea a două mai mici [„Aceasta e perna împăcării (…). Când vă veți supăra, Iordănica nu va mai lua perna să se mute la capătul celălalt de pat, ci va rămâne lângă tine, Vanea, și, până la ziuă, sunteți tineri, vă veți împăca” – p. 11].

Copilăria este văzută și dinspre cealaltă parte a baricadei, a omului matur, a educatorului implicat direct în educația tinerelor vlăstare, o implicare ce depășește adeseori zidurile școlii [de pildă, caloianul: „Părinții îmi spuseseră din vreme că vor face coloianul, copiii și eu nu am zis nimic (…). Costumați frumos, chiar și puțin ciufuliți, machiați, am făcut coloianul din pământ galben, cu multă grijă, l-am împodobit cu multe coji de ouă, multicolore, atent selecționate! Ca să-i împac pe toți, cu restul cojilor vopsite am făcut un pat de flori și în mijlocul său am așezat figurina de lut” – p. 37].

Prin volumul de față, Angela Gavrilă Tabacu își continuă activitatea de o viață, de a-i pregăti pe cei mici pentru viață, pentru a deveni … oameni („Câte nu pățește omul în viață, câte nu învață! Partea proastă e că prea mulți nu învață un singur lucru: să fie oameni!” – p. 52).

Îmbrăcată uneori în straie poetice, proza autobiografică a Angelei Gavrilă Tabacu vine să îmbogățească structura sufletească a cititorilor, îi ajută să vadă și altfel lucrurile, natura, dar îndeosebi oamenii, determinându-i să fie mai buni.