Sărbătorile noastre tradiţionale de iarnă se raportează cu timpul tăiat în secvenţe ciclice în fiecare an. Odată cu evoluţia tehnicii şi scurtarea distanţelor cu ajutorul calculatorului şi al internetului oamenii treptat au început să-şi piardă considerabil interesul faţă de producţiile şi tradiţiile populare în favoarea dezvoltării industrializării şi implicit a consumerismului. Această pierdere este imensă pentru poporul nostru deoarece ascunde cu bună ştiinţă rădăcinile noastre strămoşeşti în favoarea unor simulacre de tradiţii importate sau inventate de alte culturi.

            Omul, este unica fiinţă capabilă de a crea simboluri şi semnificaţii deoarece doar el a putut să facă o diferenţiere dintre materia consumabilă, îmbrăcăminte, hrană, locuinţă, de materia neconsumabilă: sunete, figuri, gesturi, unelte. El este capabil să convertească orice obiect din natură într-un semn şi de a atribui naturii o semnificaţie magico-culturală. Majoritatea obiectelor şi animalelor din întreg arealul de locuit se constituie toate într-un vast cod de semne.

Momentul sărbătorilor pe baza triplului sistem de opoziţii: trecut, prezent şi viitor reprezintă un moment de meditaţie pentru a analiza ceea ce ştim din ce s-a petrecut şi ce putem să prevedem din ceea ce o să fie în viitor. De asemeni este momentul în care ceea ce este opus: trecutul şi viitorul, vechiul şi noul, cunoscutul şi necunoscutul se caută să fie cumva împăcate şi să putem să trecem peste acest prag în care vechiul lasă loc apariţiei noului după petrecerea celor 365 de zile.

Alaiul acestor mirifice sărbători începe odată cu Ignat (20 decembrie). Este o divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor ziua sacrificării ritualice a porcului. Potrivit credinţei populare, Inătoarea este reprezentarea mitică a panteonului românesc ce pedepseşte femeile care sunt surprinse lucrând în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în aceasta zi este un substitut al zeului care moare şi renaște împreună cu timpul, la solstițiul de iarnă. În antichitate, porcul a fost un simbol al vegetației, primăverii. Mai apoi sacrificiul lui s-a transferat in iarnă.

            Colindatul în seara de Crăciun şi Anul Nou este o datină adânc întipărită în memoria colectivă a întregii Europe şi sărbătorită deopotrivă indiferent de religie. Sărbătorit pe 25 decembrie pe stil nou, sau pe 7 ianuarie pe stil vechi, Crăciunul este una din principalele sărbători ale creştinătăţii care are şi un important strat precreştin.

            Sărbătoarea Naşterii Domnului a căpătat o popularitate deosebită din Evul Mediu dezvoltat, odată cu răspândirea creştinismului în toată Europa. Asupra istoriei sărbătorii sunt cunoscute câteva explicaţii ale termenului ,,Crăciun”. Dintre toate mai convingătoare pare a fi cea care vine din străvechea moldovenească „creare”, ce înseamnă „naştere” dar şi moştenirea romană Sol Invinctus, adică serbarea de către romani a solstiţiului de iarnă, prin micşorarea nopţii şi creşterea zilei, aceasta fiind ziua cea mai scurtă din an. Pentru a ,,prelungi” şi a păstra cât mai mult lumina zilei, oamenii făceau un rug din buşteni pentru a lumina şi păstrând în permanenţă focul aprins în vatră. În zilele noastre, acest obicei a fost redus la imaginea mămăligii, căreia îi sunt atribuite conotaţii magice datorită asemănării ca formă şi culoare cu discul soarelui; soarele fiind dătător de viaţă şi belşug.

            În tradiţia populară se spune că Fecioara Maria trebuia să-l nască pe fiul lui Dumnezeu şi umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugând oamenii să-i ofere adăpost. Ajunsă la casa bătrânului Crăciun şi  acesta refuză să o primească pe Fecioara Maria să-şi nască pruncul pentru a nu le ,,spurca” locuinţa prin naşterea unui copil conceput din greşeală. În ascuns, Crăciunoaie, soţia sa, o găzduieşte în ieslea vitelor, pe Maria, moşindu-l astfel pe Iisus.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.

Sărbătoarea Crăciunului îmbină o mulţime de obiceiuri fiind cea care deschide cele 12 sărbători religioase domneşti, fiind anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu Steaua şi colindul pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.

În dimineaţa zilei de Ajun colindă şi merg cu Steaua, copiii, simboluri ale purităţii, ale curăţeniei fizice şi morale. Pe când, spre seară, colindă doar flăcăii şi bărbaţii însuraţi, femeile fiind excluse să umble cu turca, capra sau brezaia.

            Ceata de colindători se organizează pe vecinătăţi, prietenii  şi merge din casă în casă pentru că urarea lor este socotită de bun augur. Fiecare ceată are câte un vătaf sau jude care are ca drept semn distinctiv plosca cu rachiu sau vin cu care se cinsteşte gazda. Arsenalul lor format din beţe, bice şi nelipsitul şirag de zurgălăi prinşi la glezne sau la brâu are menirea ca, prin zgomotul făcut să alunge forţele malefice. Ca şi în celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice: ciobanul, ţiganul, butucarul, măştile de draci şi moşi, şi profiluri ocupaţionale: ursarul, crâşmarul, căldărarul, agricultorul etc. care, prin strigăte, chiote, dans prin mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc ansamblului. În acelaşi cadru trebuie amintite jocurile cu măşti: capra cu variantele sale brezaia sau turca, ursul, căluţii, dar şi ceata de mascaţi.

            Sărbătorile de iarnă, începute de Ignat reprezentare neolitică a spiritul grâului, continuând cu Crăciunul odată cu Naşterea lui Iisus, se încheie abia de Sfântul Vasile când în lumea satului au loc alte petreceri unde, într-un cadru special, sunt prezentate comunităţii viitoarele cupluri şi astfel viaţa îşi reia ciclul firesc, odată cu renaşterea naturii.

            Jocul ,,caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. Sacrificarea ritualică a Ţapului (Ispăşitor), a Caprei şi a iezilor erau animalele cel mai des oferite şi sacrificate diferitelor zeităţi. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul ,,caprei”. Această tradiție se pare că îşi are originea în obiceiurile romanilor şi elinilor fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţi sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.

            Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar servitoarele, dacă sunt în casă, şi apoi mulţumind se îndepărtează.

             În Moldova se zice că spre Crăciun se pun din toate mâncărurile într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, fără a fi gustate, deoarece acestea vor fi degustate de către ursitor; atunci este singurul moment în care poate fi zărit prin fereastră. În ziua de Anul Nou se zice că fetele care doresc să se mărite repede trebuie să deschidă larg poarta cea mare dis-de-dimineaţă. Masa din Ajun este considerată una specială la care participă, după cum se crede în popor, nu numai cei vii ci şi cei răposaţi, din care cauză nu trebuie să lipsească colacii, fructele, friptura şi cârnaţi de porc, sarmale, răcituri, peşte, dulciuri şi bineînţeles, băutura, ceea ce simbolizează dorinţa de a avea un trai îmbelşugat. Se spune că porcul râmă înainte iar peştele se strecoară uşor. Se evită carnea de pasăre. Se spune că pasărea, după ce scurmă, face paşi înapoi pentru a ciuguli de unde a scurmat, pe când porcul râmă şi dă înainte. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la ocupaţiile tradiţionale ale comunităţii româneşti. De pe masă nu pot lipsi nucile şi ouăle, care au o simbolistică mai complexă, cu trimitere la rezistenţa în timp, la sămânţa care nu se pierde.

Cea mai bogată în credinţe şi datini dar şi una dintre cele mai plăcute poporului nostru este seara de Sfântul Vasile sau seara Anului Nou. În această seară toată populaţia ţării de la pruncul cel mic şi până la cea mai vârstnică persoană trebuie să aibă parte de bucurie, petrecere şi de uitare a tuturor problemelor cotidiene.

Intervalul sacru dintre ani corespunde hotarului dintre lumi, un prag în care trecutul şi viitorul, vechiul şi noul, cunoscutul şi necunoscutul se unesc. Acum sunt folosite practici magico-mitice de către meșteroaiele satului sub forma riturilor de trecere. În momentele de bucurie şi mister ce preced şi însoţesc Anul Nou, multe sate  moldovene continuă tradiţia Pluguşorului, atât de diferită de la o zonă etnografică la alta. Urare tradiţională la români în preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit în timp de un plug miniatural mai uşor de purtat sau de buhaiul care imita mugetul boilor, un substitut al zeului Trac Dionysos.                   

            Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit. Fie că sărbătoarea poartă numele de Pluguşor, Urat, Urătură de Sfântul Vasile, Buhai, Plug, Plugul Mare sau Plugul flăcăilor, pretutindeni obiceiurile sunt însoţite de acelaşi mesaj: sănătatea gazdelor, rodnicia pământurilor şi belşugul semănăturilor. Cu acest prilej, cete de 5-10 colindători (copii şi adulţi) încep să viziteze casele din împrejurimi şi să ureze. Primii care pleacă cu Pluguşorul pe la orele 10 ale dimineţii, sunt copiii. Înfofoliţi în haine groase, cu căciuli împodobite cu panglici colorate şi ţinând în mâini bice şi clopoţei legaţi cu busuioc de câte o lopăţică de lemn, ei pornesc să colinde pe la rude şi vecini. Unii poartă cu ei şi un buhai, o piesă de recuzită făcut dintr-o putinică de lemn cu fundul din piele de oaie, prin care se trage o şuviţă de păr de cal. Trasă printre degetele umezite cu borş de putină, aceasta din urmă produce un sunet dogit, similar mugetului de bou. În anumite zone, tradiţia Pluguşorului nu se poate desfăşura în absenţa buhaiului. Ajunşi în curţile oamenilor, copiii încep să ureze în versuri, acompaniaţi de buhai și clopoței. Din când în când, vătaful, cel care conduce grupul se opreşte şi îşi îndeamnă prietenii să „mâne şi să sune din zurgălăi“. După urările de rigoare, gospodinele îi răsplătesc cu mere, covrigi, nuci sau chiar bani.

            ,,Plugul Mare” sau „Plugul Flăcăilor“ pornește în ziua de 31 decembrie, respectiv în seara de Anul Nou, după lăsarea întunericului să colinde prin tot satul. În Moldova, această tradiţie se bucură de un prestigiu aparte, la sărbătoare participând nu numai tinerii ci şi vârstnicii. Ceata ,,Plugului Mare” este însoţită adesea de muzicanţi care merg pe lângă plugul tras de boi sau cai. Fascinante sunt, alături de mersul legănat al cortegiului, portul popular bogat ornamentat, de mare sărbătoare. Alaiul poartă cămăşi brodate, iţari albi, brâie roşii şi chimire, cizme, pieptare, cojoace  sau sumane. Căciulile negre sau brumării de astrahan au ornamente de mărgele şi  ramuri de busuioc, însemnele rangului avut pe durata ceremonialului. Bătrânii satului povestesc că fetele care fură din aceste fire de busuioc vor avea succes în tot ce vor face de-a lungul anul.

            Elementul care separă Pluguşorul de Plugul Flăcăilor este însuşi plugul. Pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii, având în vârf un ştergar brodat, acesta conferă ritualului un statut special. El este tras de două până la patru perechi de boi sau de cai. Odată intraţi în curţile gospodarilor, vătaful, începe să recite Pluguşorul, acompaniat de sunetele buhaiului şi ale fluierului. La final, flăcăii trag brazdă cu plugul în mijlocul curţii, în semn de belşug. Acest obicei îşi are rădăcinile în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii, a noului început.

Căluşarii în alaiul mascaţilor de Anul Nou sunt tot reprezentări simbolice, un sincretism între calul năzdrăvan care – în gândirea magic-mitică a tuturor popoarelor – scoate foc pe nări şi se hrăneşte cu jăratec pentru a întineri şi revenirea forţelor pierdute de-a lungul timpului

            Pe 1 pe ianuarie, de Sf. Vasile, copiii merg cu Sorcova şi Semănatul pe la rude şi vecini pentru a le ura sănătate şi belşug în noul an. Sorcova, odinioară din ramuri înflorite puse la înmugurit de Sf. Andrei şi împodobite cu ciucuri roşii este astăzi făcută din flori artificiale din hârtie colorată, agăţate pe o vergea de lemn. Acest obicei îşi are originea, după toate probabilităţile, în lumea romană, latinii adresându-şi de Anul Nou urări de sănătate şi belşug cu ajutorul unei crengi de laur. În zilele noastre, copiii intră în case recitind – „Sorcova veselă, Să trăiţi, Să îmbătrâniţi, Ca merii, Ca perii, În mijlocul verii, Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare că fieru’, Iute ca oţelu. La anul şi la mulţi ani ! “. După ce şi-au încheiat prestaţia, sorcovitorii sunt înlocuiţi de semănători, băieţi şi fetiţe cu trăistuţe cu grâu, porumb, fasole, etc. Aceştia încep să arunce boabele prin casă pentru a aduce belşug în noul an agrar. Tot acum se merge și cu Vasilca, ursarul împreună cu ursul și alaiul lor.

Sărbătorile de iarnă reprezintă o suită de zile deosebite pentru fiecare dintre noi când dorinţele şi intenţiile de viitor par mai aproape de îndeplinire. Ne adună în fiecare an la casa părintească, lângă cei dragi având sentimentul unei depline descătuşări, al încrederii în sine, al optimismului despre ziua de mâine ce mai poate fi găsită în faţa mesei întinse, a degustării roadelor, a hărniciei oamenilor şi al dărniciei pământului. În aceste momente privim viaţa altfel; îi vedem pe ceilalţi într-o lumină mai favorabilă şi ne deschidem sufletul mai uşor. Satul românesc este permanent deschis ca o largă fereastră spre lumea de demult dar şi spre ziua prezentă şi viitoare. Să ne revedem sănătoşi în noul an, La mulţi ani cu veselie, sănătate pe vecie, casa plină de bucate, dragoste pe săturate, bani mai mulţi, noroc cu carul, ce doriţi si sus paharul!