Consemnăm un debut în forță în viața literară, și anume al Denisei Maria Tilea, cu Unde suflete se frâng (Editura Letras, Snagov, 2021), aflată încă pe băncile liceului, un volum a cărui sursă de inspirație îl constituie (aspect mai rar întâlnit astăzi) mitul.
Infernul este locul unde sufletele se frâng și unde stăpânesc umbrele. Totuși, paradoxal, nu este lipsit de iubire („Îi dezvăluisem iubirea mea tânără de prima dată, / când privirea mea i-a conturat chipul cu sclipiri, / iar ea ar fi vrut să îi grăiesc în limba florilor, / fiindcă din petale vocea sa era formată – / dar eu nu înțelegeam decât strigătul păcatului pe buze sângerii arzându-i necorporala ființă / pe buze pregătite să descopere șoapte). Aici, pe nesimțite, păcatul ajunge să se transforme în dragoste, Persefona devenindu-i soție lui Hades, amândoi urmând a stăpâni acest spațiu („Și când buzele mele, / în sfârșit, / s-au răsfrânt deasupra alor sale, / Persefona a aflat că între păcătoși și îngeri / iubirea în veci nu a discriminat” – Unde suflete se frâng).
Iubirea amăgește și produce consecințe devastatoare, așa încât granița dintre îngeri și demoni aproape dispare („Îngerii au demonii lor, / dar și demonii îi poartă aproape” – Unde suflete se frâng), ba chiar nu mai pot fi deosebiți unii de alții, nici măcar de către ei înșiși („Ți-am citit cuvintele în privire / unde un cor de îngeri / și-au părăsit / ale lor demonice umbre feroce, / și am simțit și eu / cum același întuneric abundent / începea să mă surprindă” – Piele de porțelan).
Lumina se estompează în infern, însă nu dispare cu totul, așa cum nici speranța nu moare, doar se transformă („Lumina și-a distrus acum parcursul, / se risipește calmă în infern, / unde speranța este / doar topită” – Lumina coboară).
Atracția necunoscutului, a tărâmului întunecat, a păcatului, încrederea în diavol produc drept consecințe decăderea, pierderea purității, precum în cazul Serafimei („Și dacă diavolul nu minte, / și durerea e eternă, / și se simte precum nămolul, / mânjită, / și se strânge și se preschimbă / în infern, / și e dulce și plăcută? / Oh! Iluzia dizolvă precum acidul / aripile Serafimei” – Căderea Serafimei).
Iubirea presupune un război surd între inimă și minte, iar pentru a supraviețui nu înseamnă că trebuie să învingă de fiecare dată mintea. Din contră, de multe ori rațiunea poate fi o cale spre distrugere („Am citit în poemele tale despre războiul / care se ascunde în fiecare inimă umană / și am aflat că uneori, / pentru a supraviețui, / ar trebui / să îți ucizi mintea” – Migrenă).
La urma urmei, fiecare tinde să ducă o luptă cu sine, fiecare va trebui să facă diferența dintre iluzie și realitate, ceea ce nu e deloc ușor, tocmai de aceea ia naștere o teamă a ființei de sine însăși („și liniștea este deplină / pentru că în adâncul / sufletului / fiecare se teme / de propria ființă” – Florile regretului). Năzuința ființei spre iubire este firească, ea nefiind făcută structural pentru a trăi singură, însă iubirea este înșelătoare și atrage cu sine, adeseori, pericole nebănuite.