Dom’ vățător

Dom’ vățător

Anul 1907

         – Am la tine, mami, o rugare. Să nu minţi niciodată. Nici când ţi-o fi tare greu.

         Era la a doua bătaie de clopot, când trebuia să urcăm în vagon.

         În gara de la Cârpa, mama, în urma mea, îmi mai aranjă o dată fularul; eu, cu piciorul pe prima treaptă, aud, între lacrimi şi desprinderea de mine, glasul ei lin, coborât: „unde eşti tu, acolo va fi şi gândul meu.”

         Cuvintele ei, lauta şi cufărul. Asta era averea mea.

         Până la a treia bătaie de clopot am avut timp să le aranjez în plasa vagonului, cu toate că o cotăriţă cu mere îmi încurca socotelile, eu vroind să-mi aşez lucrurile unul lângă altul, deasupra locului meu.

         Mă reped la geam, mama nu mai lăcrima.

         – Să vii acasă când poţi, să nu tulburi rânduiala nimănui. Acolo or fi alte legi, mami, avere, oameni la lucru… Când ţi-o fi dor, ia lauta şi cântă.

         Bate clopotul gării de-a treia oară. Simt cum roţile trenului mişcă pământul. Până se face mică, mică de tot, mă uit spre ea. „Se face depărtare, ca să-mi încapă în ochi.”

         La Lugoj trebuie să schimb trenul.

         Cobor în altă lume. Doamne elegante ieşeau din birje cu cauciucuri pe roate, însoţite ba de câte un copil, ba de unul sau doi domni.

         Privesc lumea străină din juru-mi şi primul gând care îmi vine este dacă aceste doamne şi domni s-au spovedit şi s-au cuminecat, înainte să pornească la drum. Pe mine m-a pus taica, poate pentru că sunt copil de popă, în genunche, mi-a citi din rugăciunile lui, mi-a dat binecuvântarea şi nu m-a lăsat să bag nimica în gură de ieri, de la apus, până azi dimineaţă, pe la şase ceasuri, când a deschis biserica împreună cu crâsnicul Traian şi m-a împărtăşit.

         „Lasă, că-i bine cum îi rânduiala, Ghiţă dragă. Să nu uiţi asta!”

         Mă uit la doamnele cu pene la pălării şi cufere din piele şi mă întreb dacă şi ele or fi sau nu cuminecate.

         Iarăşi bate clopotul în semn de plecare, a treia oară. Gândurile mele se opresc, mă găsesc privind spre geam, cu un soi de spor de viaţă, un senin lăuntric pe care nu l-am mai simţit până acum.

         Am plecat de lângă ai mei. Am plecat?

         Despre moarte am vorbit o singură dată… „Despre moarte ce să-ţi spun, decât Adevărul. Dacă Iisus n-ar fi înviat a treia zi, Sfânta Scriptură n-ar mai fi rămas de două mii de ani. Restul judecă tu!”

        După ce plecam de la ei, tata mă urmărea cu privirea de sus, de la etaj, cum mă depărtez de casă, şi-mi făcea un semn discret cu mâna.  

        Mi-a fost frică de geamul gol…

        În Ajun s-a mutat. A deschis o uşă şi a plecat…

        Slujba de Crăciun, transmisă la radio, am ascultat-o acoperindu-i mâinile împreunate cu mâna mea.

        Ating marmura albă, nici ea nu e rece. Simt o singurătate elegantă când merg la el.

        Aprind lumânarea, schimb apa la flori, mă aşez pe o margine. Şlefuite acum câteva luni, cifrele anului 2001 sclipesc discret şi alb.

        M-a pregătit senin.

        Lângă fotoliul lui, pe măsuţă, în ultimii doi ani, mai erau Noul Testament, Viaţa Sfintei Maria şi textul meu: „O oră de dragoste pentru o mie de ani”, povestea rugii de la Mehadica, satul în care s-a născut.

        Îmi lua mâna în mâini şi mi-o săruta. „Mai stai un pic, mai stai cu mine”. Mi-am tras, prea repede, palma din mâinile lui. Întotdeauna prea repede…

         Căpătasem post de dascăl la şcoala primară din satul Mehadica. La Megica.

         Trenul se opreşte în gara Cruşovăţ, de unde mai am opt kilometri până în sat.

         Mă pregătesc, cobor cufărul şi lauta, erau parcă învelite cu mireasma merelor ionathan, lângă care le înghesuisem.

         Îmi amintesc de biletul, împăturit în patru, ascuns în buzunarul interior de la laibărul, pe care îl purtam peste flanela de corp. Când mi l-a împletit, Buna Tână (aşa îi spuneam, pentru că mi-era greu să pronunţ Buna Bătrâna; a rămas pentru toată casa Buna Tână) mă dăscălea: „Să pitulezi în el, tot ce n-ai voie să uiţi. Eu îţi pun iconiţa Maicii Domnului, să n-o laşi niciunde, pe unde umbli.” Era mama mamei, puternică femeie, cuminte şi bine rânduită la casa ei.

         Cu scrisul frumos, mama mă ocrotea în continuare:

         „Să-l cauţi pe Şandru, căruţaşu, să te ducă până-n capu’ satului. Are cai negri, cu hamuri din piele şi os de elefant. Mic, gras, roşu în buci, nas mare şi strâmb. Are pe obrazul drept o umflătură neagră, greoaie, urâtă. Nu prea mare. Altfel, e om bun. Să-i spui că eşti copilul lui popa Uzonescu de la Cârpa, că vei fi dascăl în sat şi să-l ajute şi pe el bunul Dumnezeu.”

         Ciudată descriere. De parcă pe peron ar fi fost o mie. Era el şi, în spate, căruţa şi caii.

         Aburii de la gura lor revarsă nerăbdare. Carnea le zvâcneşte.

         Mă apropii şi, fără să-i spun nimic, se uită la laută, apoi la mine, iarăşi la laută…

         – Tu eşti, ţucă-l taica, copilul popii şi al doamnei preotese. Că mare te-ai făcut! Să nu-ţi fie vreo frică. Am cai buni, pături calde, au Doamne, Doamne, erai mic fecior. Acum Domn’văţători. Urcă, cu taica!

         În căruţă, pe a doua scândură, era o pătură groasă, ţesută cu dungi, destul de late, gri, pe culoarea ei, asemeni nisipului.

         Aspră, când am prins-o cu mâna să urc, mă zgrăbăla, dându-mi semn, parcă, să uit duna cu puf de gâscă din patul meu de acasă, la Cârpa, unde Buna Tână mă culca şi-mi făcea semnul crucii.

         Pe genunchi ţineam şcătula cu lauta. Neagră, căptuşită cu fetru roşu, aştepta parcă s-o mângâi, să-i spun o vorbă, într-atât mi-am legat soarta de ea.

         Am cumpărat-o la Herculane, de la un prieten de-al meu, tot tânăr dascăl, care pierduse totul, dar chiar totul, la un joc de cărţi, la Cazinou. Îi mai rămăsese onoarea. La început a vrut să-mi vândă vioara cu şase galbeni. Parcă L-aş fi supărat pe Cel de Sus să-mi bat joc de ea. I-am dat zece, cât am bănuit c-ar face.

         Eram în parcul mare, din centrul staţiunii, pe o bancă, în spatele scenei unde cânta fanfara. Să fi fost pe la trei după amiază, nu prea era lume. Stătea cu faţa spre mine, buhăit de băutură, cu ochii roşii, încercuiţi de pleoapele umflate, bărbia se revărsa peste gulerul încă întărit şi alb, de la costumul elegant, din stofă gri.

         – Onoarea, dragul meu! Mi-a vorbit de tine cumnatul, care-ţi cunoaşte familia. Asta-i viaţa mea. Cărţile. Tu du-te să-ţi faci alta mai bună!

         Cântări cu ochii monezile din palma stângă şi, fără să vreau, văzusem locul înălbit pe pielea inelarului, locul inelului, pesemne. L-o fi pierdut, cu siguranţă la cărţi şi pe ăla!

         Eu cu gândurile mele, Şandru porni trăsura.

         – Harte mă! strigă aspru şi hotărât la caii lui. Roţile scrâşniră…

Talpa din metal, de la una din roţile trăsurii era, cred, meşterită proaspăt şi prost, pentru că lipitura ei zdrăngănea supărător.

Mă absorbise sunetul ritmic, încât începusem să număr în gând locul unde petecul lovea drumul.

– Da mai spuneţi o vorbă, Dom’văţător, mai lăsaţi gândurile, să vă povestesc eu una, ce-am petrecut astă primăvară cu taica socru!

Şandru privea caii şi, fără să întoarcă privirea spre mine, continuă…Vocea lui acoperi încet, încet, începutul de drum.

Ia să vedeţi. O fost de Joi Mari, în săptămâna Paştilor. Ea, muma, aşa-i spun eu lu’ soacră-mea, ce-i veni, ce nu-i veni de-şi pusăsă lipitori contra reumii, aţi auzit una ca asta, că vi-s crescut la sat, Doamne fii cu mine!

Ş’odată, numa că-i plezneşte vâna de la piciorul stâng şi-o luat-o o durere, o durere…

„Au, Iovo că mor, au că mor, atâta mă doare!” strigă cătră al bătrân.

Omul, repede, cu cârpe de bucătărie, cu ce o fi avut la îndemână, să strângă, iuta, vâna, să oprească sânjili.

„Veto, Veto, să nu mori, că n-am cu ce te-ngropa, curechiul şi păsula de post s-or gătat.”

„Iovo, nu mi-i că mor, dar îi încurc pe copii. Cum să-şi spargă ei sfintele sărbători să vină să mă-ngroape. Roagă-te lui Bunul Dumnezău să trecem de năcaz!”

         – Şi ce credeţi? S-o oprit sânjile lui muma, trecurăm sărbătorile şi nu mai deranjarăm copiii. C-avem şi noi o nepoţică la Caransebeş, frumoasă şi gingaşă, ca un pup de primăvară!

Era un octombrie copt. Vreme de umplut sufletul şi mintea cu bogăţia rodului.

Îmi vin în minte cuvintele cărţaşului de la Herculane… „tu să-ţi faci altă viaţă!”

Şi cu viaţa asta! Parcă ar fi o şură mare, lungă, în care stau atârnate, ca hainele pe umăraşe, vieţi! Tu vii, întinzi mâna dreaptă şi pipăi, hameş, vreo zece. Mâna stângă o faci căuş şi o ţii la ochi. Ţi se pare că una ar fi mai moale, mai catifelată.

O strângi la piept şi când să o îmbraci vezi că tocmai haina ta nu are o mânecă şi în loc de guler, afli un şirag de cioburi colorate.

Cum ai întoarce capul, la orice neatenţie te-ar tăia…

Dar viaţa ţi-e aleasă. Greu e să rabzi vremea, până găseşti mâna care să-ţi ţeasă mâneca lipsă şi să-ţi şlefuiască muchia tăindă.

– Apoi, nu ştiu, ştiţi or nu ştiţi că nu Mehadica îi slobod să spunem, îmi întrerupe, iarăşi, Şandru gândurile.

Kismihald, la şcoală, la comună, la jandarmi, aşa suntem. Am auzit cum vorbea domnul învăţător ăl bătrân cu popa, când i-am dus într-un rând de la Cruşovăţ, din gară, cu trăsura mea. Să fie vreo patru ani de-atunci. Zicea domnu’ dascăl: „Totul ni se trage de la desfiinţarea răgimentului de grăniceri din Caransebeş. Şi de la noua putere dualistă de la 1871.”

N-am prea priceput eu tot, dar ştiu că noi, de la 1896, Kismihald suntem.   – Acuma, ştiţi dumneavoastră, prin căşi, prin cuină, prin avlia Bisericii,

unde nu ne aude nima, tot Megica spunem. Să fiţi binevenit la noi în sat!

Foşnetul coasei cere astâmpăr de cântec nou. Copiii din neamul lui Petru Orei şi Lupu Vădraru sau Şandru şi Ghimbaşă sunt de dat la şcoală. Să nu-i lăsaţi să uite niciodată. Sânjili lor, fie iertaţi, s-a scurs în glie, dar nu s-o uscat în sufletul nostru.

Au murit împuşcaţi dă jăndarmi, la revolta din sat, pentru pământul lucrat şi chinuit de ei şi de familiile noastre.

         La’nceput au tras în sus. Dar ei n-au plecat. Parcă o văd şi acum pe nevasta lu’ Pătru cum i-o luat capul în poală şi-n plânsul ei zgâria pământul.

         În înşiruirea lui Şandru şi-n gândul meu întrebător, o pace caldă învăluie călătoria, amestecând parcă, în timpul ei, semne vechi cu întâmplări noi, nedescifrate destul, poate niciodată.

         Brusc, un câine flămând apare dinspre cotitura drumului spre cai. Ca şi cum vine fulgerul, încordaţi şi speriaţi, un cal o ia la dreapta, unul la stânga. Şandru struni hamurile, zăbalele le înăspreau nechezatul, eu, deodată, mă trezii în marginea trăsurii, îngrozit de ce va să se întâmple.

         Lătratul turbat îi zăpăci tot mai tare.

         – Harte mă, Steluţa,… glasul omului nu mai conta. O luară prin dreapta, pe mirişte, în goană nesăbuită. Îmi dădu în gând să sar lângă căruţaş.

         Prind şi eu hamurile. Îi simt mâinile reci, răsuflarea repede. O clipă Şandru se pierduse.

         Se lasă moale lângă mine, eu prind putere, mă salt în picioare şi, parcă, parcă începeau să se domoală. Bunul din cer nu ne-a lăsat! Oprisem căruţa! Omul începu să lăcrimeze, eu mă ţineam mândru, aş spune, de îndrăzneala mea.

         – Apă-i, Dom’văţător, vi-s fecior puternic, n-aş fi crezut să petrec aşa ceva.

         Mă rugă să stau cu el pe banca din faţă până în sat, după ce rânduiserăm lucrurile răvăşite din spate.

         – Mi-aţi salvat caii, Dom’văţător, ei îs viaţa mea, n-am cuvinte acum să vă mulţămesc, nici nu le găsesc, dar n-am să uit, n-am să uit!

         Cu dosul palmei îşi ştergea faţa de lacrimi şi apoi şi-o lipi de gâtul fierbinte, zvâcnind încă, al Steluţei.         

Viaţa calului? Viaţa lui?