Ilie Chelariu, poet iconoclast

Ilie Chelariu, poet iconoclast

Poezia lui Ilie Chelariu, din volumul KAKI  Editura Eubeea, Timișoara, 2003, dezvăluie un poet revoltat contra osificărilor, rutinei, șabloanelor, atât în poezie, cât și în viață. Pentru el, culoarea osificării, a ternului,  este kaki. O culoare ternă în care omul nu poate spera să obțină izbăvirea : „orașul meu kaki / nu pot / ca lot / să zoresc spre izbăvire” ; „orașul meu kaki / dintr-o țară kaki” (deceniul coloneilor, p.7). Kaki este, de asemenea, culoarea unui oraș bolnav: „cine să mai strângă mâinile tremurânde ale orașului bolnav” (type 0 negative, p.45) , în care poetul cunoaște experiențe triste: „lustruiesc sperietoarea din lanul de premii / și ard / scrisorile unui poet de patruzeci și șapte de ani / către cei cinci sute/  de kilometri / care îl depart de streașina spartă de kara-iflak”  (deceniul coloneilor, p.7).

Într-un astfel de orizont, este firesc sentimentul singurătății: „le îngân oamenilor / neoamenilor / povești despre marea călătorie / doar că / între două stele / trebuie să înfrunți frigul singurătății” (ochii lui jan palach, p.8). Nemulțumirea poetului explodează uneori într-un limbaj dur: „relief toxic / cu ploi de păsări sugrumate / cruci nefolosite / călăuze căsăpite pe țarina sângelui” (scene din eprubetă, p.9).

În orizontul kaki, îngerii sunt fără aripi: „unde credeați că era cuibul îngerului fără aripi / uitatul doarme pe pragul albastru de gheață” (ultima seringă, p.10). În schimb, pentru poet, nimicul are aripi: „deasupra mea nimeni / cu aripi mari negre / cumplite / acoperindu-mi steaua polară” (radiografia ultimului răstignit, p.11). Starea de deznădejde a poetului e totală: „în mine nimeni / nici steaua polară / nici zilele mele trecute prin voi / (…) sunt /nu sunt” (radiografia ultimului răstignit, p.11). În lumea kaki, până și visurile sunt agresive: „mici vietăți cu gheare / visurile / chicoteac între două lumi / fără uși” (portret cu victor țintoi, p.14).

În ostila lume kaki, viziunile poetului sunt și ele neliniștitoare: „trecătorilor / mi-e ochiul plin de păsări negre și nu mai pot / și tot mai vin / și plini mi-s umerii de gheare / trecătorilor și nu mai pot” (refugiul de sub coastă, p.15). Mai mult, poetul are conștiința că acestea sunt viziuni, vise: „pe asfaltul cenușiu strivit unicornul / roșu și alb / carne / vedenii / huruie mai departe camioanele grele prin vis ” (moara de gri, p.22). Propriile vedenii sunt simțite ca dureroase: „din mine mă smucesc vedeniile / cu ochii holbați privesc viața / fără viață / dar pe cine să-l mai doară / durerea” (esc, p.32). Sau: „cioturile nu mă mai ajută / nu pot să mă ridic / am strâns destulă cenușă / am agonisit destulă carne neîmpăcată dar cad frate // frate cad / de ce cad” (gaură de vierme, p.16).

Poetul simte lumea kaki drept o lume din care lipsește sacrul: „ați văzut și voi / pe marea asta fără valuri / nu-l vei întâlni pe cel umblând pe ape” (zilele și nopțile unui profesoraș ratat, p.19).

În orizontul kaki, pesimismul lui Ilie Chelariu pare singular și incurabil, pentru el orice clipă este un prilej de memento mori: „prietenul meu credincios / sfârșitul / nesfârșit / nici o zi nu a rămas neîntunecată nici un ceas neîntors / cioburi de clepsidră vinovată / țipă ascuțit / nisip îmbibat cu dimineti siluite / grohăie / despre ce a fost” (sperietoarea din lanul de premii, p.42).

Sentimentul dominant este frigul sufletesc și teama: „prieteni / la ușa ușilor sunt / mi-e frig cumplit de frig teamă / cumplit de teamă” (type 0 negative, p. 45).  Apăsarea, povara existenței în orizontul kaki i se pare poetului fără scăpare: „degeaba tai cu râvnă venele nopților de scăpare / cele șapte biserici s-au năruit neștiute / pe ruinele lor gestionarii de cuvinte urcă / în visul pâclos / zmeele stăpânilor / cerul nu se mai vede” (corbul meu alb, p.46). Iar avântul său iconoclast lunecă în renunțare, care pentru poet echivalează cu o sinucidere: „erau eram / albastru / ca pasărea renunțării / ca focul care înnegrește fața singurătății / când nu mai înțelegi nimic din ce ți se întâmplă / când nimic nu mai ticăie ca înainte” ( elogiul sinuciderii, p. 50)

Iconoclasmul poetului constă în spargerea imaginii unei lumi greu locuibile, la care își exprimă totala neaderență. În coșmarul lumii kaki, poezia lui Ilie Chelariu are un rol cathartic, eliberându-l ca într-o exorcizare de povara coșmarurilor kaki, pentru drumul spre o lume înseninată, pe care o dorește, pe care o speră, pentru care scrie. Pentru că poezia e singura pe care și-o asumă, singura în care crede. O implicită profesiune de credință.