Sașa

Sașa
  • Moşul ãsta a fost un erou, îmi şopti el punând buturugile în roabã. A luptat pânã la cotul Donului. Mi-a arãtat odatã Ordinul „Mihai Viteazul”. Îl primise post-mortem, asta-i fain! Armata îl declarase crăpat. Numai cã rapandula asta nu dăduse ortul popii, fusese doar rãnit rãu şi un ucrainean, un ţãran mai înstãrit, îl gãsise întins în faţa porţii într-o dimineaţã. Nu ştie nici el cum se târâse pânã acolo. nu ştie nici cum trecuserã cele douã sãptãmâni petrecute în casa omului ãluia. Un strãin care îi ura şi pe nemţi şi pe ruşi. Norocul lui fusese cã ucraineanul ãla îi ura doar pe cei mari care fãceau rãzboaie şi nenoroceau oamenii. Pe ai noştri îi vedea ca pe ai lui: nişte prostovani care n-au priceput niciodatã ce se întâmplã în lumea asta mare şi învârtitã de nebuni cu putere.

Ne cunoşteam de douã sãptamâni şi nu înceta sã mã uimeascã. Era doar cu opt ani mai mare ca mine, dar mi se pãrea înţelept ca un bãtrân. Nu fãcuse prea multã şcoalã. El spunea cã îi plãcuse sã buchiseascã, scria compuneri frumoase, la fel cum îi plãcuse şi matematica. Calcula mai repede decât mine banii pe care trebuiau sã ni-i dea clienţii pe lemne. Doar cã familia lui era sãracã. Taicã-su lucrase cu ziua la oamenii din Petrovaselo. Pe urmã, la insistenţele mamei care îl auzise la radio pe Ion Gheorghe Maurer vorbind despre industrializarea Republicii Socialiste România şi viaţa lipsitã de griji pe care o vor duce oamenii muncii, se mutaserã cu toţii în Timişoara. Aşa cã ajunseserã toate cele şase suflete ale familiei, doi adulţi şi patru copii mici, într-un demisol din Fabric, lângã Piaţa de fân, într-o camerã, o bucãtãrie, o debara micã şi un hol lung.

Saşa îşi amintea încântat cât de mult îi plãcuse de la început oraşul. De multe ori, dupã şcoalã, stãtea în piaţã şi urmãrea târguielile precupeţilor sau le asculta poveştile, de multe ori nepotrivite pentru un copil. Îi ajuta sã descarce cãruţele ori sã aranjeze marfa pe mese şi primea, în schimb, mere, lubeniţe sau legume. Le mânca singur foarte rar, doar când era rupt de foame: le ducea acasã şi i le dãdea mamei care le împãrţea tuturor fraţilor.

Mutarea la oraş nu fusese o schimbare în viaţa de lipsuri a familiei. Tatãl lui se angajase la o fabricã de utilaje grele de la marginea oraşului, dar nu se întorcea cu prea mulţi bani acasã fiindcã salariul nu era cel cu care se lãudase primul-ministru. Din păcate, şi el se obişnuise a rãmâne la taclale cu unii colegi când pleca de la lucru, iar cum poveştile se spun cel mai bine în birturi, lãsa şi acolo câte ceva din ceea ce îi puneau în plic la sfârşit de lunã doamnele de la contabilitate.

Saşa nu doar că învãţase bine, dar era şi bun la sport. Profesorul de educaţie fizicã citise calitãţile remarcabile cu care genele îl înzestraserã şi îl testase la diferite sporturi, de la fotbal la lupte greco-romane. Cel mai bine se descurcase la box. Antrenorul de la clubul copiilor se lãuda tuturor cã îl descoperise pe noul campion al republicii la categoria semigrea.

Urmaserã trei ani în care Saşa învãţase, ajutase ţãranii din Piaţa de fân în schimbul fructelor, legumelor şi câtorva lei, iar dupã-masa exersa loviturile şi eschivele la sala de box din Fabric. Începuse a urî sportul acela în care deja câştigase un titlu de vicecampion naţional la juniori datoritã modului autoritar şi violent în care antrenorul îşi trata ucenicii. Saşa, fiind cel mai bun elev al sãu, scăpase de înjurãturile şi pumnii sãi pânã într-o searã când, obosit fiind, dupã ce dãduse o lucrare de control la matematicã şi descãrcase o cãruţã cu pepeni a unui paor din Comloş, îi scãpã piciorul de sprijin şi se întinse cât era de mare pe podeaua ringului.

„Futu-ţi morţii mã-tii de sârb!” îi strigase cu năduf antrenorul care se nãpustise asupra lui cãrându-i picioare în burtã cât era la pãmânt. „Ai început şi tu sã bei ca nenorociţii ãştialalţi?!”

Dacã putea trece cu vederea bãtaia sau jignirile, trimiterile la mama şi strãmoşii lui au fost prea mult pentru el. O forţã pe care nu o mai încercase îl aruncase în picioare şi se nãpustise asupra acelui nenorocit cu gândul sã îl rupã în bucãţi.

Deşi antrenorul fusese campion nu cu multã vreme în urmã şi se antrena încã cot la cot cu cei mai buni dintre bãieţi, nu a rezistat ploii de lovituri pe care Saşa le-a abãtut asupra sa. Colegii i-au spus pe urmã cã îi zburase capul dintr-o parte în alta ca al unei pãpuşi, iar doar corzile îl opriserã sã nu cadã la pãmânt dupã un minut şi nici acestea nu mai fuseserã în stare sã îl ţinã în ring dupã urmãtorul croşeu. Sadicul boxer care îşi bãtuse joc de elevii sãi se afla pe podeaua sãlii plin de sânge.

A fost nevoie de patru bãieţi care sã îl ţinã pe Saşa, altfel, probabil, l-ar fi omorît în bãtaie.

De atunci, nicio salã de box nu l-a mai primit şi, anul urmãtor, terminând şcoala obligatorie, se angajase la depozitul de lemne de pe strada Preyer.

Dupã cãteva luni de la angajarea sa, venind vacanţa de varã, am vrut sã le demonstrez alor mei şi colegilor fandosiţi de la liceu cã puteam şi eu câştiga bani fãcând muncã de bãrbat şi m-am prezentat într-o dimineaţã la gestionarul depozitului de lemne pentru o slujbã pe trei luni. Neamţul acela serios a zâmbit uitându-se la cârlionţii mei ceva mai lungi decât permitea regulamentul şcolar şi la braţele mai puţin obişnuite cu munca grea şi l-a chemat pe Saşa la el.

„Ai un coleg cuminte de azi.” i-a spus şi ne-a întors spatele.

„Doamne ajutã!” a exclamat vlãjganul din faţa mea strângându-mi mâna aproape sã mi-o rupã. „Aşa mã plictiseam de unul singur…”

Pe atunci, încã multe gospodãrii din Fabric se încãlzeau cu lemne. Chiar dacã perioada de aur a depozitului trecuse fiindcã puncte termice se construiserã în multe cartiere şi căldura venea acum centralizat, iar majoritatea cãruţelor fuseserã înlocuite de maşini, încã se mai câştiga bine peste varã şi cãruţaşii erau preţuiţi şi, în acelaşi timp, temuţi de oamenii cartierului. De multe ori, la balurile de sâmbãtã seara, dupã ce alcoolul îşi fãcea efectul şi nu toţi bãieţii reuşiserã sã cucereascã vreo „mândrã”, începeau încãierãrile pe care ar fi fost invidioasã imaginaţia oricãrui regizor de filme western, iar bãieţii din Kuntz, adevãrata mahala, şi cei care duceau lemne erau printre protagoniştii care ieşeau cel mai des victorioşi.

Chiar dacã fãceam sport şi credeam cã mã descurc cu spartul de lemne şi cãratul lor, a trebuit sã recunosc la sfârşitul primei zile de lucru cã era într-adevãr o muncã durã. Îmi simţeam braţele umflate, spatele era încordat de parcã voia sã explodeze şi, când m-am trântit pe canapea, am adormit imediat, spre disperarea mamei care crezuse cã am cine ştie ce boalã misterioasã fiindcã niciodatã nu mi se mai întâmplase sã cad mort, îmbrãcat de zi, în sufragerie. Şi toate astea fiindcã Saşa mã menajase şi fãcuse el bunã parte din treaba mea, altfel nu ştiu dacã aş mai fi terminat ziua de lucru.

  • Bãieţi, aţi fost tare vrednici! ne spuse bãtrânul şi îi strecurã colegului meu o bancnotã cu Tudor Vladimiresu în palmã. Dacã nu m-aţi fi ajutat voi, nu ştiu când aş fi gãtat cu buturugile astea.

Sârbul zâmbi încurcat, murmurã ceva şi îi înapoie banii. Urmarã vreo douã minute de „ia-i!”, „nu, vã mulţumim, nici nu-i vorbã!” la sfârşitul cãrora veteranul rãmãsese cu banii în buzunar. Adevãrul era cã, în ciuda vârstei, lucrase cot la cot cu noi, adicã cu mine, fiindcã Saşa fãcuse treabã cât noi doi împreunã şi, chiar dacã nu era treaba noastrã sã îl ajutãm sã bage lemnele pânã în magazie, colegul meu avea câteva persoane de la care refuza mereu sã primeascã un „bacşiş”, de cele mai multe ori de la bãtrâne singure şi eroi.

  • Staţi un pic! Nu se cade sã plecaţi cu mâna goalã de la moşu’!

Saşa îmi fãcu cu ochiul, pesemne cunoştea foarte bine ceea ce va urma.

Douã minute mai târziu, bãtrânul ieşi din casã ţinând în dreapta noduroasã douã sticle verzi de bere „Timişoreana” şi în stânga o pungã cu seminţe imense de floarea soarelui, colorate în alb şi negru, cum nu mai vãzusem niciodatã:

  • Le-am prãjit acum jumătate de orã. Şi cum le-am pus nişte sare pe ele, dupã ce le mâncaţi trebuie sã vã potoliţi setea, ne spuse surâzând. Domnişorul e mai tânãr… dar cred cã se face ca în zilele calde sã mai guste o bere. Îi curãţã rinichii. Ascultã de la mine cã am trecut prin multe: rãu îi când exagerezi, un picuţ de alcool, dacã nu-i tãrie, nu stricã niciodatã. Nici cei mai mari generali nu s-au dat în lãturi de la a gusta o bere sau un vin bun.

 Am urcat în cãruţã bine-dispuşi amândoi. Era prânzul şi noi eram flãmânzi.

  • Hai sã mâncãm şi sa lãsãm cãluţii sã pascã şi ei un pic, decretã Saşa.

Am trecut podul peste Bega şi am oprit sub un stejar lângã care era înãlţatã o cruce. Am fãcut câţiva paşi, curios fiind ce reprezenta.

„Crucea aceasta a fost pusă aici în anul 1928 pe locul altarului bisericii ortodoxe române demolate în anul 1913.”

  • Ştiai cã aici a fost o bisericã? l-am întrebat pe colegul meu care deja se trântise pe iarbã şi îşi scosese o jumãtate de franzelã, o bucatã sãnãtoasã de slãninã şi douã roşii.
  • Îhi! rãspunse el în vreme ce elibera caii. Îi mare pãcat sã nu ştii ce e în jurul tãu. Când am venit aici am ascultat tot ce povesteau bãtrânii. A fost o bisericã veche şi au pus-o la pãmânt când au fãcut turbina, hidrocentrala. În locul ei au construit-o pe aialaltã, biserica mare a lui Sfântu’ Ilie de peste apã.

M-am trântit rapid la rându-mi pe iarba moale. Era doar sfârşitul lui mai, dar soarele de la miezul zilei încãlzea tare, aşa cã umbra era plãcutã. Am scos din ghiozdan cele douã sandviciuri mari şi cutia de metal cu plãcinta fãcutã de mama cu o zi înainte.

Îi povestisem cum munceam noi şi, înţelegând cã Saşa mã ajuta mult şi nu o ducea prea bine, întotdeauna îi punea la pachet şi lui câte ceva.

Când i-am întins unul din sandvichuri şi am pus între noi plãcinta din care se îţeau cireşe îndulcite, celãlalt mã refuză, ca întotdeauna:

  • Cã doar nu vrei sã mãnânc cât îmi pune maicã-mea! Ea crede cã dacã muncesc, pot mânca cât doi… nu-i pãcat sã împart cu Ianoş bunãtate de sandvici cu salam de varã?

Calul negru avea obiceiul ca, dupã ce se sãtura de pãscut, sã vinã lângã noi şi sã ne împingã cu botul sã îi dãm şi lui câte ceva. Nu scãpam de insistenţele lui pânã ce nu primea mãcar o bucatã de pâine.

  • Mama ta este o doamnã, spuse el ca în fiecare zi când trebuia sã insist sã accepte a împărţi prânzul cu el.

Fiindcã ne aşteptau seminţele acelea mari şi gustoase, dar, mai ales, berea amarã de dupã ele, am terminat rapid prânzul şi ne-am apucat de spart floarea soarelui.

  • Nu ştiu de unde are moşul aşa ceva! mormãi Saşa. Nişte minunãţii. Inginerii ãştia de la facultatea aia de la marginea Timişorii cred cã fac experienţe pe floarea soarelui. Poate dacã mâncãm prea multe o sã ne creascã solzi, glumi el molfãind cu poftã o sãmânţã babanã pe care o scuipã cu boltã pânã aproape de apã.

Nici nu observasem când ascunsese cele douã sticle în apã, dar le aduse rãcoroase. Cu briceagul sãu de care era mândru fiindcã era multifuncţional şi avea mâner de os superb sculptat, deschise capacele. Spuma mirosind apetisant a malţ se iţi la gura sticlelor.

Am ciocnit sticlele fiecare fãcând o urare de noroc şi dragoste pe limba sa.

Peste pod treceau din când în când camioane şi maşini, dar aici, sub stejar, lângã apa care curgea cuminte şi tãcutã, parcã eram într-o lume mai veche, cu biserici de piatrã şi cai gata de înşeuat pentru a pleca la rãzboi.

Habar n-am de ce mi se pãrea cã vremurile trecute erau mai atrãgãtoare decãt prezentul. Poate cã citisem prea multe romane cu haiduci şi legionari romani neînfricaţi, iar cetãţile, castelele şi domniţele lor erau descrise atât de frumos cã prezentul mi se pãrea continuarea nefericitã a acelor vremi. Într-o primăvarã am fost la Radna cu clasa şi am urcat la cetatea de la Şoimoş: mi se parea nemaipomenit sã stai încins cu un paloş şi cu sãgeţi în tolbă, pãzind Valea Mureşului. Iar într-o varã, când am fost cu ai mei, cu noua noastrã Dacia 1300, pânã în Haţeg şi ne-am cãţãrat la Cetatea de Colţ, de care tata spunea cã era locul unde se petreceau aventurile închipuite de Jules Verne în „Castelul din Carpaţi”, m-am întristat cu adevărat că nu mai trăiam în lumea aceea.

Tata se uita lung la mine de fiecare datã când le ziceam la cinã ce fain trebuia sã fie sã trãieşti în castelele şi cetãţile din Ţara Haţegului sau Moldova Şoimãreştilor. „Trãim cea mai bunã perioadã din istorie!” mormãia el continuând sã mãnânce cu gândurile plecând de la noi la spionii strãini şi rãi de care el trebuia sã pãzeascã Republica Socialistã România.

Preferam vinul berii, deşi, de obicei, doar gustasem din ele până acum. Dar îmi era sete şi am dat pe gât repede o jumãtate de sticlã:

  • Ai luat metehne proaste de la mine, comentã Saşa viteza cu care bãusem. Las-o mai moale cã mai avem de lucru şi pe urmã te moi, nu te mai dai jos din cãruţã.

Pânã sã încep lucrul la depozitul de lemne, bãusem trei sticle de toate. Dar „recuperasem” sãptãmânile acestea cuminţenia anterioarã…

  • Cred cã nu ţi-am zis…

Prietenul meu vorbea privind pierdut înspre hidrocentralã, „turbina”, cum îi spunea el. În unele zile, când beam bere prin vreun colţ liniştit al Fabricului, îl apuca nostalgia. Confirmarea stãrii sale era tocmai fraza asta simplã.

  • Pe aici nu prea mai am ce face. La box nu mã mai primesc, altceva nu ştiu sã fac, decât sã lucrez ca un bou. Se câştigã binişor, dar mai am în spate nişte frãţiori şi o mamã care ar merita sã trãiascã şi ea mai bine, sãrmana. Ştii cã nu mã culc fãrã sã citesc zece pagini?

Ultima frazã o spusese întorcându-seînspre mine, cu ochii sclipind.

  • Din pãcate, cãrţile nu mã vor ajuta prea mult în perioada urmãtoare. Trebuie sã plec din Timişoara, din România, dacã nu vreau sã ajung rãu.

Oftã lung.

  • Sã nu mai zici la nimeni. Altfel o încurc. Ştii cã Tito îi lasã pe sârbi sã lucreze prin Germania şi Italia. Acolo se fac bani adevãraţi. Nu te poţi plânge nici în unele oraşe de pe malul Adriaticii, prin Croaţia, acolo unde vara vin turişti strãini. Am vãzut o emisiune la un vecin pe Belgrad 1: ştii cât e de frumos acolo? Marea parcã are ceva care mã înnebuneşte. Te face sã te simţi liber, sã te arunci în valuri şi sã înoţi pânã… pânã ajungi altundeva, pe un alt ţãrm care nu trebuie sã mai fie aşa rãu şi mãrginit ca ţara asta micã a noastrã.

Rãmase tãcut un minut şi îşi sterse ochii: cred cã i se umeziserã urmãrindu-i imaginar visul sãu cel mare.

  • Îmi doresc sã fug în Iugoslavia. Nu cred cã vreau sã rãmân acolo. Vreau sã vãd oraşele şi insulele de la Adriaticã şi pe urmã sã mã duc mai departe. Vreau sã fac nişte bani şi sã mã întorc, probabil aici, poate sã rãmân la Novi Sad. Vreau sã le iau alor mei un apartament nou, curat, sã poatã învãţa şi Goran, micuţul, care-i la fel de bun la matematicã cum eram eu la anişorii lui. Sã meargã la Politehnicã, sã ajungã şi el domn. Şi cam trebuie sã fac toate astea cât mai repede. Am douãzeci şi patru de ani, pe la treizeci trebuie sã îmi gãsesc şi eu o fatã de treabã sã facem o familie… şi aşa e cam târziu la 30 de ani. Dar nu vreau sã mã uit la copiii mei şi sã ştiu cã vor lucra ca mine, cãrând lemne. Trebuie sã le dau mai multe decât am primit eu de la viaţa asta.

Nu ştiam cã îl macinã asemenea gânduri. Pe atunci nu era uşor sã pleci din România, din contrã: grãnicerii te puteau împuşca, iar dacã erai prins te aruncau în puşcãrie. De la tata auzisem cã, uneori, sârbii, când voiau sã se arate prieteni cu guvernul nostru, le mai trimiteau înapoi douã-trei autocare de cetãţeni români prinşi de ei. Aşa cã planul lui Saşa era foarte riscant. Mã gândeam cã, fiindu-i prieten, ar fi trebuit sã îl avertizez. Deşi îmi pãrea cã are dreptate şi admiraţia pentru visele lui se trezise în mintea mea imediat ce el terminase de vorbit.

  • E tare periculos, spuse el parcã citindu-mi gândurile. Dar ce am de fãcut?! Sã stau aici sã mã apuc de bãut şi sã mã uit la ai mei cum se chinuie?

Dãdu pe gât ultima gurã de bere şi se întoarse iarãşi spre mine cu ochii strãlucind:

  • O cãlãuzã serioasã care sã mã treacã graniţa şi sã mã ducã pânã la Zagreb costã mult. Dar sâmbãtã seara, unul din bãieţii care mai ciripeşte pe la poliţie, se îmbãtase tare. Şi mi-a mãrturisit cã miliţia aflase de la un istoric sau arheolog, nu ştiu exact, care gãsise o însemnare a unui ofiţer austriac, că acesta ascunsese la 1848 o mare comoarã sã nu ajungã în mâinile ungurilor. Şi, nemaipomenit, nimeni nu mai ştiuse de taina asta de atunci, nu o cãutase nimeni. Trebuie doar descifrat mesajul acelui ofiţer sau, mã rog, studiate ceva arhive, nu mã pricep eu. Nu conteazã asta. El spunea cã va face o copie de pe hârţoaga aia şi mi-o va aduce sã o citesc, poate eu, care-s mai învăţat, o sã o-nţeleg. Acum sã îţi spun sincer: eu mã gândesc cã mã ajuţi şi tu cã eşti mai şcolit ca mine şi pricepi mai multe.

Cred cã, de data asta, îmi strãluceau mie ochii: sã caut o comoarã fusese visul meu dintotdeauna. Şi, chiar de ar fi fost sã ne prindã Miliţia, tot merita riscul. Bine, probabil m-ar fi scos tata din mâinile lor…

  • Extraordinar! De-abia aştept sã vãd hârtia aia veche! am exclamat sãrind în sus.
  • Daaa! Mã gândeam ieri cã poate nici nu mai era nevoie sã plec la sârbi dacã vom gãsi atâta bãnet şi aur. Dar aici e greu sã faci ceva cu ei. Te prind bandiţii ãştia de miliţieni şi securişti cum ai zice peşte şi în loc sãte bucuri de viaţã, mergi la pârnaie. Aşa cã, oricum, mã voi duce sã vãd Adriatica şi sã lucrez dincolo. Doar cã o sa mã întorc mai repede aici sã trãim şi noi cum se cuvine.

Tãcu pentru o clipã şi continuã cu o voce scãzutã, ca şi cum vorbea numai pentru sine:

  • Trebuie sã ne facem un rost în viaţã, asta-i clar. Dar, poate cã nu ãsta-i singurul motiv care nu îmi dă pace şi mã alungã de aici. Dacã suntem fãcuţi sã fim liberi, sã vedem lumea, sã cunoaştem oameni care nu ne vorbesc limba şi nu au auzit vreodatã de colţul de pãmânt de unde venim? Şi tot ce trãim noi acum e împotriva a ce trebuie sã facem?

L-am privit lung şi admirativ. Pe atunci, nu ştiam ce sã îi rãspund.

Dar nici Saşa nu ştia cã bunicul meu fusese un mare istoric şi arheolog. Iar în ultimul lui an de viaţã, deşi ajunsese să  vorbească în dodii, îmi spusese într-o searã cã, aici, în Timişoara, se gãseşte ceva magnific care ne va schimba vieţile tuturor.