De fiecare dată, la apariţie, o carte semnată de reşiţeanul Nicolae Sârbu te readuce în preajma literaturii adevărate, a scrisului adevărat. Poetul e un substitut, omul – un unicat, poezia şi omul sunt congenere, spiritul funciar care este cuvântul unifică fascinaţiile. Reporterul, însă, e parte din ceremoniile poeziei cotidianului, funcţiile scrisului redobândind, la acest inconfundabil mânuitor al condeiului, calităţi terapeutice.

Volumul Şi veţi trece prin vamă ca fluturii (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, 248 p.) ne poartă, prin emoţia curată a fiinţei escribentului, în ontologiile lumii care, înainte de a fi ceea ce este acum, trebuie să încânte sufletul. Această forţă a percepţiei vrea Nicolae Sârbu să ne-o extragă din recenziile conştiinţei noastre despre marele continent civilizator. Şi, cu adevărat, izbândă este şi-acum strădania sa de a ne scoate din calpe tipare şi de a ne oferi, în locul reportajului rigid, pagini esenţiale despre lucruri esenţiale, ca un suprem elogiu adus ideii europene din perspectiva ideii bănăţene, dacă ne este îngăduită dialectica unei atari ecuaţii. Lucrurile ar putea începe, eventual, din chiar propoziţia capitolului dedicat faimosului Mont Saint-Michel, o întrebare, cumva, generativă. Gesturile, atitudinile, talentul şi inspiraţia reporterului alcătuiesc originalitatea unei meserii: „Am eu, astfel, dreptul moral să scriu şi să mă entuziasmez, ca un naiv începător, în cărţi de călătorie ?” (p. 228)

Reportajul e o proză a destrămării, într-un reportaj o propoziţie, o frază, are adesea forţa de a lumina un detaliu, eul scriptor poartă grija planurilor „interioare.” Viaţa, trăirile exprimate, fiinţa autorului, nimic altceva decât acţiune şi cuvânt, orientează spre noi, cititorii, angrenajul unei fascinante provocări. Iar cartea lui Nicolae Sârbu este un op extrem de elaborat, cu suişuri şi coborâşuri radiografiind dinamici ale spiritului continental la contactul dintre civilizaţii, istorii şi popoare, cu inserţii analitice pe trupul patinat de vremuri al unei culturi în care mai ritmează substanţialitatea, cu reveniri la vechile opţiuni, pentru a înţelege, a percepe noile etape în personalizarea acestei inconfundabile Europe. „E o curiozitate devorantă, e mult neastâmpăr”, recunoaşte şi editorul Mircea Petean, valorosul poet echinoxist, scriind despre aceste alte trăiri ale extazului fiinţei la colegul nostru Nicolae Sârbu (Surâsul de mătase al călătorului, p. 244). Autorul, altminteri, ne poartă printr-un paradis al melancoliilor sale, de la Caen, Paris, Nisa şi La valette du Var, la Pamukalé şi Efes, din Reşiţa, Bocşa Montană, Dognecea ori Oraviţa, la Salamanca, Graz, Viena, Copenhaga dar şi Vârşeţ, Biserica Albă, Toracul Mare, Uzdin. Între confesiunea delicată şi disimularea exhibiţionistului sentimental, Nicolae Sârbu alege calea eruditului, acela care-i ajută şi pe ceilalţi, cititorii, să cunoască splendorile culturii europene. El salută trezirea naţiei din asceza auto-impusă şi regenerarea subită, postdecembristă, a dorului de călătorii, de exotisme dar spectacolul intimităţii fiinţei sale păstrează regizorul şi producătorul, una şi aceeaşi persoană, în lumina exponenţialei conştiinţei identitare. Or, temeiul cărţii acesta este: un răspuns al artistului la provocările lumii de azi, deodată revelată românului cu tot ce are mai ispititor, mai convingător. Pe fondul acestor brutale ademeniri se aşează vocea poetului, acum iscusit reporter, adeverind: „(…) scriu aceasta dintr-o bucurie. Şi dintr-o datorie de a depune mărturie.” (p. 19) Şi iată cum, dintr-o dicţiune a visului devenit realitate s-a născut un comentariu aplicat, un discurs iradiant în legătură cu plăcerea omului de a povesti despre oameni, lucruri şi sentimente. Cartea lui Nicolae Sârbu este captivantă, utilă şi semnificativă în biografia unui destin marcant din istoria recentă a culturii bănăţene şi româneşti.