Bineînţeles că epoca lui Donizetti a trecut în uitare odată cu apăsătoarea luptă pentru supremaţie dintre generaţii, când lumea uită să se mai bucure de puseurile tinereşti, de propriile progenituri ajunse la vârsta dragostei. De fapt nici nu intenţionam să mă opresc la mult dorita tinereţe veşnică, ci să caut elementele ce determină ca unii oameni, cu predilecţie femei, să fie constituiţi dintr-un aluat aparte, care le asigură o longevitate peste obişnuit. Şi e uşor de constatat că o primă caracteristică a lor, dacă nu e la mijloc cumva o enzimă anume, este egoismul exacerbat. 

O butadă recentă spune că omul a scăpat de ateism în momentul în care a descoperit că se poate iubi pe el, or la unii bătrâni, mai cu seamă, dar şi la cei din alte generaţii, care se văd dintr-o dată ca fiind în centrul  lumii,  apare şi se dezvoltă voinţa de a  fi în centrul atenţiei generale, de a se comporta cu ceilalţi ca şi cu nişte slugi ne­recunoscătoare. Voinţa de a conduce totul se converteşte uşor în voinţă de supremaţie, dincolo de care chiar şi prezenţa lui Dumnezeu este aleatorie, El trebuind să satisfacă doar rugăminţile acelor oameni şi numai pentru ei.  

În aceste  condiţii iubirea aproapelui, propovăduită de religii devine un non sens, pentru că aproapele e argatul care se mulţumeşte cu puţin, dar trebuie să dea totul. Răul funciar al unora înveninează continuu mediul  familial, uman, social şi se manifestă printr-un nemăsurat orgoliu fără de acoperire, dincolo de care şi pretenţiile sunt pe măsură. A fi în centrul lumii presupune în primul rând o relaţie de subordonare a acesteia faţă de voinţa ta. A fi în centrul lumii înseamnă a-l înţelege cel mai bine pe Dumnezeu, aşa cum l-au imaginat oamenii într-o epocă a sclavagismului. Faptul de a vedea în fiecare dintre cei apropiaţi un posibil duşman face ca relaţiile din jurul acestui personaj egocentric să fie ale unui război continuu, dublat de o suspiciune maladivă şi împricinări pentru tot ceea ce nu convine lui.

Pedeapsa este cea care face ca rănile imaginare ale vanităţii acestui om să fie vindecate. Iar puniţiunea diferă de la ocări repetate, la a profita continuu de fiecare slăbiciune firească a celor din jur, fără să-ţi pese că sunt dintr-un sânge cu tine, ori nişte străini. Şi asta pentru că în jurul unui spirit egocentric nu există o scară a relaţiilor,  a sentimentelor, ci doar a intereselor meschine. „Ceea ce-mi face bine mie trebuie să fie valabil pentru toţi cei din jur, ceea ce-mi face rău e valabil doar pentru mine, pentru că eu conduc, eu dictez, mie trebuie să mi se supună totul”. 

Tirania de la conducerea unor cetăţi din antichitate s-a repetat pe tot parcursul istoriei provocând reacţiile violente ale celor consideraţi supuşi. Tirania asupra unor popoare se repetă însă la nivel de celule sociale, la nivel de familii, unde cineva trebuie să se erijeze în conducător local, să coordoneze totul, să-şi ia partea leului, iar binele făcut de el să fie ridicat la grad de mană cerească, ce trebuie să le aducă tuturor fericirea, să le aducă binele oferit de cele mai multe ori la partaj cu nişte obligaţii împovărătoare.

 De multe ori vârsta face din oamenii care toată viaţaşi-au trăit-o doar pentru ei, nişte tirani ai familiilor în care se află, niciodată mulţumiţi de ceea ce primesc, întotdeauna înciudaţi pe mai tinerii din familie pentru nerecunoştinţa lor. E imaginea confuză a unui Dumnezeu imaginat de oameni, după chipul şi asemănarea lor, gata să pedepsească pe oricine    i-ar sta împotrivă, pe oricine nu s-ar supune voinţei Lui, pe oricine nu i-ar  duce mereu osanale pentru gesturile sale de binefacere.

Degeaba vine Ecclesiastulşi spune că totul e deşertăciune, degeaba vin cărţile şi gerontologii şi spun că oricât de mult ai trăi, tot ţi se vor termina odată zilele, pentru că acest Dumnezeu local sau de familie vrea să strângă până în ultima clipă tot ceea ce consideră că-i revine, vrea să profite de pe urma celor mai tineri pentru a declanşa climatul de război continuu necesar stârnirii sângelui din vine. Se va spune că fără un asemenea Dumnezeu local lucrurile n-armai fi sub control, dar oare nu propovăduirile religiilor vin să susţină punctul de  vedere democratic al înţelegerii dintre părţi, al convieţuirii paşnice, al iubirii aproapelui mai presus de propria fiinţă?

Şi totuşi oamenii continuă să se aşeze pe o scară a supuşeniei faţă de aceşti semeni ai lor care se erijează în dumnezei, dintr-o neputinţă fiziologică, de parcă într-adevăr ar exista o enzimă a răului care face ca egocentricii, meschinii, viclenii să trăiască fără limită, să se bucure de propria lor viaţă mai mult, să-şi impună mereu modelul propriu, obsesiile personale ca repere majore demne de urmat de către toţi ceilalţi, să le poată găsi mereu acelora vini, să-i determine să trăiască sub presiunea culpabilităţii. A face abstracţie de asemenea oameni înseamnă a te răzbuna pe tine, pentru că tu vei rămâne întotdeauna ţinta atacurilor lor. Şi cum, fără fudulie o asemenea fiinţă nu poate să trăiască, vei constata că dacă o singură dată acest tip de personaj nu primeşte mulţumirile şi atenţia cuvenită poţi să      te aştepţi la cele mai aprige răzbunări din partea lui, pentru care nu eşti pregătit. 

Poate că în eforturile lor ascunse geneticienii ar trebui să se axeze mai puţin pe crearea androginului–clonă capabil sa devină războinicul neînfricat, şi mai degrabă să descopere enzima răului, partea aceea din celula oamenilor care-i face să se comporte în plin secol al XXI-lea ca nişte animale structurate într-o haită. Însemnul satanic al acestui tip de oameni se accentuează odată cu apariţia spectrului morţii, prin îmbătrânire, când în loc să fie mai îngăduitori faţă de semeni în puţinii ani pe care-i au în faţă  devin nişte demoni particulari, de răul cărora beneficiază în primul rând cei apropiaţi pe care, şi aici e una din  marile traume ale sorţii, aceiaşi oameni îi bârfesc în faţa străinilor şi-i ironizează, pentru a se pune ei în lumina cea mai favorabilă, deşi cu aceeaşi uşurinţă îi toarnă celor din apropiere pe cei de dincolo de cercul familial.

Şi totuşi aceşti iubitori de sine merg la biserică, şi se roagă lui Dumnezeu pentru a-i primi lângă El, considerând că tot ceea ce au făcut în viaţa lor a fost numai binele pentru apropiaţi.