Aparent fragilă, discretă, familiarizată mai mult cu lucrările lor decât cu scriitorii ei înșiși, ferindu-se, deci, de zgomotul vieții culturale și identificându-se total cu universul Bibliotecii pe care a slujit-o cu pasiune toată viața, Aquilina Birăescu și-a construit pas cu pas, după debutul cu Povestiri cu Ernestine din volumul colectiv Drumul cel mare (1985), o carieră literară ce părea a aparține prozei. Pariu cu viitorul (1989), Tovarăşi, cultura… Proze retro, (2010) și Exerciţii de matematică subiectivă (2015) și cele câteva cărți de literatură pentru copii confirmau un asemenea traseu. El a fost întrerupt, în 2008, de volumul Poeme și, în 2011, de Panta rhei, cărți de versuri care propuneau publicului o postură neașteptată a personalității scriitoarei – aceea de poetă. Creația sa era, inevitabil, marcată de livresc, cu temele majore selectate din aceeași zonă, iar discursul liric – susținut de reflecția asupra unor subiecte eterne precum neliniștile clipei, trecutul cu amintirile lui, angoasele induse de cotidian, vulnerabilitatea ființei, iubirea și, firește, trecerea inexorabilă a vremii. Tema din urmă ocupă aproape în întregime spațiul liric din noua culegere*, propunând o suită de ipostaze, asocieri și imagini ale relației dintre Eu și Timp. Poemele au un caracter preponderent confesiv, cu frecvente inserții autobiografice, oscilează între trăirea extatică a trecerii și percepția vag elegiacă a ei. Văzut când ca un copil care se joacă ”azvârlind pietre în râu”, când ca un ”pezevenghi bătrân […] tăcut, discret cum îi e felul”, când ca o prezență amenințătoare ”ca o halebardă/ mînuită cândva/ de un cavaler nebun”, Timpul i se înfățișează poetei ca un bivuac ocrotitor în care se îngrămădesc de-a valma clipe unice, ”armonii sonore”, întâmplări mărunte, despărțiri și deziluzii, povești cu ”iz de viitor”, amintiri din tinerețe, iubiri împărtășite și trăite laolaltă cu marile femei ale literaturii (Cassandara, Maria, Elena), momente de fericire și eșecuri, realități peste care ”hapsâna vreme/ alunecă pe-alături și-nfometată de înșfăcat atât/ c-a lăsat doar nimicul/ să țină de urât”. Întâlnirile cu Timpul ale Aquilinei Birăescu schimbă, de la un demers liric la altul, unghiul, devoalează în fiecare poem un adevăr personal, un sâmbure din sensul lumii asumat de autoare ca o experiență strict individuală care, prin poezie poate fi, totuși împărtășit: ”Mă cuprinde uneori nostalgia poeziei,/ cum le apucă pe femeile bătrâne/ dorința de a-și îmbrăca rochia de mireasă/ cocoloșită într-un sac/ burdușit cu levănțică/ nu cumva să o roadă moliile”. Sub presiunea neajungerii zilei, preascurtă cu cele douăzeci și patru de ore ale ei, poeta cultivă o relație specială cu divinitatea, dialoghează familiar cu un Dumnezeu ”care nu cunoaște jumătățile de măsură”, dar care e tandru, blând, generos și față de care nu-și cenzurează infinita gratitudine consacrându-i febrile osanale: ”Doamne, cum să-ți mulțumesc altfel/ decât bucurându-mă de zilele senine,/ de frumusețea celor înnorate/ încruntându-se cu duioșia mamelor/ când își dojenesc copiii/ de cântecul luminii/ coborând din văzduh […] de tăcerea întunericului/ atunci când nu-i poți desluși adâncul,/ de toată alcătuirea lumii Tale/ ce-o lași să se perinde/ pe dinaintea ochilor mei,/ deși sunt doar pulbere”. Pendulând între poemele mai ample, cu inflexiuni baladești uneori, și cele scurte, nu foarte îndepărtate de haiku, cele mai importante dintre calitățile poeziei Aquilinei Birăescu sunt transparența, claritatea, privirea senină, luminoasă, alimentată de un gen de ataraxie câștigată tocmai de trecerea prin vâltorile vieții și de conștiința apropierii de limita finală. O liniște interioară  potrivită pentru vârsta solară la care autoarea, împăcată cu tot și cu toate, a ajuns și care nu mai poate fi clintită nici măcar de atingerile Răului: ”Am aflat că răul/ nici măcar nu există./ Răul e doar un bine/ rătăcit de ființa sa […] Sărmanul bine,/ căzut în patima preabinelui/ s-a metamorfozat devenind ceva ce noi,/ mereu rămași fără cuvinte la îndemână,/ numim rău”.   

Niciunul dintre textele din Întâlnirea cu timpul nu are titlu. E un semn că volumul Aquilinei Birăescu vizează un proiect amplu, coerent și cuprinzător de punere în cuvânt a perspectivei sale asupra trecerii timpului și asupra felului în care această scurgere inexorabilă a vremii poate deveni, prin simplitatea emoției și profunzimea transpunerii, miez de poezie.

*Aquilina Birăescu, Întâlnirea cu timpul, Editura Eurostampa, 2021