Motto: „Cerul e o casă mare,

iară timpul este scara

care suie printre nori.”(Carmen Odangiu)

Discretă și departe de viața mondenă a urbei, Carmen Odangiu, preocupată de la început de literatura pentru copii, la activ cu diverse piese, scenarii şi dramatizări pentru copii -atrasă fiind și de teatru, publică în anul de grație 2022, la Editura Waldpress, la calup, două cărți – una de cronici de întâmpinare „Jocul cu umbra”, cealaltă  de versuri pentru copii, „Scărița”.

Aparent diferite, cele două volume sunt legate,subteran, prin genul proxim comun: literatura pentru copii, cronicile vizând tot cărți pentru copii, „povestiri critice despre cărți pentru copii”(aflăm din subtitlu), într-o manieră  sub semnul jocului și al povestirii – proprii universului juvenil. Florilegiul de cronici  este o reeditare a volumului apărut în 1996, în ediție „revizuită”, o ediție „mult înavuțită” – cum ar spune cronicarul – scrib de altădat’. 

O caracterizare de suflet, succintă, consistentă și cuceritoare, de pe coperta 4, semnată de C. Ungureanu, o prezintă  pe autoare, începând din  anii ’80, când era  „o vedetă a filologiei timișorene”, anunțând „o fulminantă carieră de critic literar”,  specializată în literatura pentru copii: „Specia- dacă era- își găsise comentatorul. Restul, dacă nu e tăcere,e speranță”. Chiar dacă, în fapt (nedrept!), consacrarea vine din „literatura pentru cei mari”, Carmen Odangiu rămâne fidelă pasiunii sale, așteptând o repunere în drepturi a genului ales, cu partea sa de contribuție la literatura pentru copii, cu dăruire, în pledoarii pro domo prin scrisul său.

 Volumul de cronici poate fi de asemenea ca un preambul, un alt „cuvânt înainte” la cartea-i pentru copii, ca preliminarii teoretice intarsiind concepția proprie, cum percepe și cum decodează acest gen de scriere, în linii directoare ce se topesc în felul scriiturii și care-n subtext ar putea fi cheia deschiderii empatice spre universul poemelor sale.

Titlul „Scărița”, cu gingășia diminutivului folosit, te introduce de la început în atmosfera duioasă a versurilor, volumul întreg fiind  o  poemă de atmosferă, ce te-nvăluie în tandrețea sa.

Deși doar din puține poeme (22 de fuștei la scăriță), este o carte vioaie, zglobie, cuceritoare prin diversitatea naratorilor ce interacționează cu cititorul, ori a vocilor în dialog și de aici și tonalitatea diversă a rostirii lirice, debordând de dinamism și prospețime.

Versurile simple, limpezi, au o melodicitate aparte, prin ritmicitatea segmentărilor scurte, cu tăietura versului liber cât o bătaie de inimă după pasul în volute al sentimentelor. O simplitate (nu simplism!) obținută cu migală artistică.

La o decodare din realitatea imediată, sunt poeziile unei bunici pentru două nepoțele care vin și pleacă în reprizele vacanțelor. Intrând  în literatura textelor, acestea devin personaje unice, iar versurile  „poezii pentru fete cu lipici/ și distinșii lor bunici”. Cu adaosul „și pentru toți cei ce iubesc copiii”.

Dedicația amintește de cea a unei alte autoare ca bunică, Viorica Bălteanu, din cartea sa cu povestiri pentru copii „Stropi de soare”, pentru „dragi cititoare cu fundiţe în cosiţe” şi „cititori cu pantaloni mai mult sau mai puţin scurţi”.

Poeziile se derulează între un Prolog cu imaginea unui balon și un Epilog cu cea a unui vaporaș de hârtie în cristalinul unei lacrimi, marcând timpul dureros de lung între două plecări ale eroinelor. 

După prima plecare a rămas în urmă un balon albastru, mereu alături, „ca o umbră lipicioasă”,ce vrea mereu să spună ceva, un balon nemuritor, ca dragostea pentru toți copiii. La plecarea din urmă, i-au dăruit„un vaporaș de hârtie” cu care, când te doare dorul dor și acel „dor de ducă”, „să navighezi într-o lacrimă care n-o să mai cadă, o să rămână atârnată de cer, acolo unde se strâng toate lacrimile necăzute”.

Lângă fiecare poem e inserată câte o fotografie,instantaneu din viața domnițelor noastre, în relație inversă: nu imaginea ilustrează poemul, ci întregul poem se constituie într-o decodare fin detaliată a fotografiei,până la ultimul fald al imaginii și al tușelor de culori,transpunere poetică în gânduri, vorbe, gesturi, vise de copil. Ca o analiză hermeneutică a unui tablou, într-o sui-generis traducere poetică. O ilustrație proprie,originală, ce personalizează volumul,  contrareplică la clasicele ilustrații de cărți, mai mult sau mai puțin paralele cu textul.

Poemele, flash-uri metaforizate,par uneori pagini din jurnalul adultului pentru care copilul e o minune, cu  versuri odă, mustind de drag poetiza tidilic: o copilă citind pe malul unui râu, „o prințesă travestită în fetiță” naște o „Romantică”  intrare în lumea din carte „un vis/ ori paradis”, când totul e firesc posibil, „o poveste-n care/ pot și oamenii să zboare”; mica prințesă mușcă, până la sânge, din mărul dulce, plângând apoi când „dințișorii ei de lapte/ au simțit/ c-o doare … mărul”.

Vine momentul începerii școlii, cu ghiozdanul ca niște aripi, să cucerească citadela cunoașterii, „doua fetițe  duc în spate/ poartă mare de cetate”. Cea mică, încă a zburdălniciei, e dusă blând de tată ca „pe-un mânz,/ ce ne-nvățat e cu zăbala.”

Alteori,prin adresare directă, sunt explicite scrisori ale adultului către copil, scrisori de mărturisit dor: „Dragile mele,/ Am trecut ieri prin piață./ Și ce credeți că mi-a ieșit în față?/ Chiar roata voastră cu călușei!”(Scrisoare). Se derulează apoi și se suprapun amintiri și imagini similare din timpuri diferite (roata caruselului, hrănitul porumbeilor), într-o adevărată parabolă a trecerii timpului și întretăierii în iubire a două generații diferite.

Adresându-i-se direct copilei, versurile sună ca spuse unei vestale cu frumusețe supremă,  când însăși lumina se naște din ochii dragi: „În ochii tăi, oglinzile se-aprind./ Lumina vine și se-ntoarce-n cer,/ de parcă din nou s-ar fi născut,/ mult mai curată ca la început”.

Tonalitatea în descrierea eroinelor e  cu gingășie bine strunită, „nici nu știi cum să le spui,/ fetițe, gândăcei sau pui”, ori cu încântare, ca în fața unei opere de artă, când prințesa noastră e  altă Gioconda, cu surâs subtil, „zăpăcind un șir de prinți”. O copilărie cu adevărat vârstă de aur, de poveste, în care un prinț e tatăl blând, mereu atent să-și apere pruncii.

Alteori se mărturisește chiar una dintre copile, în clipele frumoase, cum se contopește cu povestea înfiripată de imaginația ei: „Eu când mă uit la apă, nu visez./ Doar urmăresc plutind pe fața ei/ un pai, un fir de iarbă, un tulei (…) Cu firul ierbii plec și eu. Plutesc.”( Apa)Ori când stă în leagăn „Legăna-m-aș legăna,/ nu e cine mă-mpingea” și așteaptă răbdătoare, convinsă că  vântul„o să vină să mă zboare,/ tot mai sus și tot mai tare”(Nucul),dar și în clipele triste, când plânge pentru Nigra, cățelușa bolnavă: „În coșuleț stau cu ea/ și-o alin cum știu eu mai bine./ O ascult cum respiră,/ pe lăbuță o mângâi ușor”.(Nigra).

Metaforă atotcuprinzătoare a lumii copilăriei,în simbioză cu realitatea adultului și întreg universul, este poemul „Lada cu nisip” – unde încap toate castelele,toate viețuitoarele și toate  poveștile: „Dintr-un fir de nisip/ eu o lume înfirip”. Din nisip poți face ghiduș și o clepsidră: „Eu/ o să-nclin un pic clepsidra/ ca să fur din timp nițel”.Chiar și lui Dumnezeu, casă facă lumea,„nu îi trebuie decât/ apă, lut și mâini dibace”.

În această realitate sub semnul ludicului, cum pe lângă vivacitate și dinamism, ingredientul principal este umorul,  bunica își tamponează gravitatea cu umor: mopul ei prinde viață, face tot felul de năzdrăvănii – perucă pe capul copilei – și cum lumea pare pe dos, „în curând/ spăl pe jos/ cu polonicu’”(Metamorfoză); iar copila se supără cu o seriozitate umoristică:pe toate insectele care o pișcă, le amenință: „Nu-i corect, am declarat-o,/ o să apelez la NATO”(Război).

Să scrii povestiri și povești pentru copii, fie și în poeme epice, este mai ușor decât poezie lirică. Folosind categorii specifice, precum fantastic, fabulos, imaginar și lupta bine/ rău (care inflamează imaginația fără hotare a copilului), urmând schema clasică a lui Propp,  poți crea acele povești și basme culte. În schimb, în poezia lirică – așa cum sunt toate aceste poeme din „Scărița” – miza sunt atitudini, trăiri și sentimente din sensibilitatea copilului, care nu pot fi activate decât printr-o cunoaștere din interior a intimității sufletești a copiilor, cu o mare dragoste pentru ei. Părinții, acaparați de grijile zilnice, nu au destul timp pentru copii, precum bunicii – pentru care timpul stă în loc, gata s-o ia de la început, trăind o altă copilărie. Astfel, în tandem, întrepătrunse ca în vase comunicante, sunt gândurile adultului și gândirea copilului, într-o  armonie perfectă, fără nicio stridență.

Această comuniune leagă toate poeziile într-o tandră poveste de dragoste, față de copii și copilărie, și în același timp într-o poemă de atmosferă feerică, din care nu vrei să te trezești,să nu  ștergi cu realul puful de pe aripile de flutur, să-l lași infirm de zbor.

Îți vine să citești  și să tot  recitești fiecare poezie,să retrăiești mereu delicatețea inefabilă a petalelor florii de mac, de un roșu aprins unic. Un recital poetic cu toată vraja lui doar în iatacul unor copile, Degețica mare și Degețica mică, în livada copilăriei plină „de ivonele” și…de iriși, așteptându-l pe Micul Prinț, „Ți-am dus dorul…/ Tu-mi ești mire?”