Iarna sufletului meu

Viscolul iernii ne-a prins pe amândoi

Și fluieră prin vis bătrânul soare

Când mai trimite o rază înspre noi

Să schimbe iar ghețarii în dogoare.

Dar dorurile năvălesc prin mine

Și eu te caut prin lumi înzăpezite

Alunecând pe sănii cu clinchet de suspine

Trase de caii mei cu inimi neîmblânzite.

Și după-atâta nins și-atâta căutare

Ne vom iubi curat sub plapuma de nea

Păcătuind adânc în semn de alinare

Cu trupurile goale în nostalgia mea…

Apoi, prin iarna sufletului meu,

Voi stinge focul rătăcirii

Fiindcă acolo chiar am ars și eu

Pe jarul tău de sub troienele iubirii!…

Motiv       

iertarea ta cu gust primejdios
amirosind a dor, a liniște și teamă,

mă încolțeșteamarnic și mă cheamă
să ne împreunămdestinelesfios…

și să ne zăvorâmîntr-un secret definitiv
scăldați în roua sufletelor noastre
când dragostea e unicul motiv
iar viața ultima sentință!

Nimeni nu-mi mai dă de știre            

Am început deja să-mi beau prezentul

și ce a mai rămas restanță din trecut

când mă înnobilează versul și cuvântul

lângă tejgheaua mea luată cu-mprumut!

Îmi sorb adânc tristețea din iubire

nemilostiv cutremurat în stele

că nimeni nu-mi mai dă de știre

prin gingășia visurilor mele.

Și am să mă îmbăt năprasnic de plăcere

glumind nepăsător printre pahare,

când viața – mi este singura avere

și eu petrec prin ea cu multă nepăsare!

Nici dor, nici dragoste și nici dorință,

nimic n-a mai rămas din cele câte-au fost

curgând ca băutura cu multă ușurință

pe drumul de speranțe, dar fără nici un rost!

Preludiu

Acum, în gingășia sfintelor amiezi,
Când soarele e mai sfios ca astă vară,
Măcar în toamna asta să mă crezi
Că dragostea începe să mă doară!

Îmi plâng încheieturile iubirii
Și brațele unde ai stat cândva și tu
Trudită chiar de gândul neîmplinirii
Și îmbătată cu sărutul din vara ce trecu…

De parcă toamna-i un preludiu al tristeții,
Către o iarnă cu îngheț definitiv
Iar peste noi veni-vor în curând nămeții
Să troienească supărări fără motiv!

Și dacă va mai fi cumva un colț de vreme
Voi iscăli pe frunze tot ce-a fost
Apoi am să aștept o toamnă să mă cheme,
Să îi învăț melancolia pe de rost..

Dar, Doamne, să mai zăbovesc un pic,
Și să mă bucur dacă plec de tot în beznă,
Să fiu în culmea fericirii când nu mai am nimic,
Decât o toamnă liniștită ce mi-a căzut pe gleznă!