Alexandru Sumski pe drumul spre muzică presărat de stele (1)

Alexandru Sumski pe drumul spre muzică presărat de stele (1)

Primesc deunăzi un scurt mesaj, pe email: Alexandru Sumski a trecut la cele veșnice. S-a petrecut la 23 iulie 2022. Își începuse drumul vieții la 26 noiembrie 1933. Între cele două date, o carieră de excepție, pusă în totalitate în slujba muzicii. Mă încearcă un sentiment de zădărnicie. Proiectul nostru nu va mai fi încheiat, a rămas prins în câteva pioneze, suficiente și acelea să creioneze figura unuia din tinerii superbi ai Timișoarei, care a scris orașului frânturi de renume. Incitat de căldura cu care a acceptat să îmi vorbească, l-am provocat să depene pe îndelete amintirile legate de orașul copilăriei sale, de începuturile sale muzicale într-o urbe deschisă culturii, dedicată acesteia, cu seriozitate și un nemăsurat talent. Începuse să îmi răspundă la unele din ele, îmi dădea chiar semne că va fi un lucru împlinit cândva. Îmi scria într-un email, din 15 ianuarie 2021: „Eu mă ocup momentan cu editarea unor compoziții de Komardina Kreutzer, dar am intenția să-mi continui autobiografia în limba română, ca s-o propun editurii lui Bănică din București, unde am publicat recent caietul de exerciții metro-ritmice. Publicația mi-o imaginez firește cu colaborarea dvs. Dacă reușim să terminăm lucrarea în românește, o pot traduce și în germană, pentru o casă de editură de aici. Deocamdată însă așteptăm trecerea crizei coronare, care la noi a luat proporții amenințătoare. Numai bine și multă sănătate, Al dvs. Alexandru Șumski”

         Istoria cunoștinței noastre este amplu relatată în rândurile care urmează, apărute în volumul semnat de mine și Titus Suciu, „Noi cei de la Loga”, publicat în 2019, cu prilejul centenarului Liceului „Constantin Diaconovici Loga”, la inițiativa inimosului director de atunci Tihomor Milin. Le reproduc pentru că masivul volum a avut doar o fărâmă de circulație, cum se întâmplă în zilele noastre. Și e păcat, pentru că în el se află mărturisirile unor oameni de excepție, care au dus și duc gloria românească departe în lume.  

ALEXANDRU ŞUMSKI 

Elev al liceului între anii 1944-1950

HAI SĂ DUCEM VACA ÎN ȘCOALĂ!  

       Pianist, dirijor, compozitor și muzicolog. Profesor universitar doctor, fost director al Departamentului Muzică al Universității din Tübingen (Germania). Invitat permanent al celor mai importante orchestre din Germania, cu care a efectuat turnee în Italia, Franța, Olanda, S.U.A., Canada, Venezuela, Peru, Brazilia, Australia, Africa de Sud etc. A înregistrat peste 50 de discuri microsion și CD cu muzică simfonică. Cetățean de Onoare al Timișoarei (2008)

Interviu în două părți

Primo

Filarmonica timișoreană sărbătorea, în aprilie 2007, șase decenii de existență. Prilejul mi-a oferit șansa să-l invit pe maestrul Alexandru Șumski, invitat de onoare al instituției în care dirijase câțiva ani de zile în trecut, la TVR Timișoara pentru un interviu. Doream să descopăr în sufletul omului care încântase numeroși melomani de pe toate continentele, Timișoara amintirilor sale. Aproape inconștient, găsindu-ne deopotrivă logani, ne-am dus cu gândul la acei ani petrecuți între pereții liceului. Reproduc întrutotul interviul de atunci, cu convingerea că va adăuga noi lumini la cunoașterea venerabilei instituții de învățământ. (Vasile Bogdan) 

În urmă cu puţin timp aici, la Timişoara, a avut loc un eveniment cu totul şi cu totul deosebit, emoţionant în acelaşi timp, Filarmonica Banatul a împlinit 60 de ani de existenţă, sala Capitol a fost redeschisă publicului meloman şi acolo a avut loc un concert vocal-simfonic aniversar printre invitații de onoare la pupitrul orchestrei fiind şi dumneavoastră, maestre Alexandru Şumski. Eu vă spun din nou bun venit la Timişoara şi constat că, născut aici, nu aţi uitat oraşul natal, ba chiar pe scena concertului festiv aţi spus şi câteva lucruri inedite şi picante despre viaţa de odinioară a oraşului. Eu v-aş ruga să plecăm în dialogul nostru tocmai de acele amintiri care v-au definit şi care v-au lăsat în suflet această mândrie de a fi timişorean.

– E o întrebare cam complexă la care pot da doar un răspuns fragmentat. Timişorean sunt prin naştere, aşa a vrut Dumnezeu, aşa m-am născut. Astfel încât întrebarea cu ataşamentul meu faţă de Timişoara se leagă bineînţeles de anii cei mai importanţi pentru formaţia mea ca om pe care am trăit-o aici.

Anii care v-au şi format, pentru că aici aţi urmat şi Loga, aici aţi descoperit muzica. Dar haideţi să începem cu amintirile legate de şcoală, de stradă, de acea Timişoară de altădată.

– Timişoara de altădată era împărţită în mai multe cartiere, aproape unul faţă de celălalt. Eu m-am născut în Elisabetin, acesta este cartierul de dincolo de Bega. Dacă treci peste podul Mihai Viteazul, vezi biserica din Piaţa Bălcescu, biserica catolică din Elisabetin, însă pe vremea copilăriei mele între podul Mihai Viteazul şi Piaţa Bălcescu erau doar câteva case. De podul acesta de peste Bega îmi aduc bine aminte pentru că se leagă de una din primele pedepse pe care mi le-a aplicat tata. Pe atunci nu aveam plăcere mai mare decât să mă duc cu tricicleta spre pod, pe pod şi să mă las de acolo în jos fără să dau din pedale. Mi-a plăcut aşa de mult treaba asta încât am uitat că se făcuse ora 12, 12 jumătate, iar la 1 ai mei mă aşteptau la masă. Până la urmă m-a dibuit tata, iar consecinţele…

Ce vă plăcea în Timişoara atunci, în Timişoara copilăriei?

  •  Era atunci ceea ce astăzi s-ar numi gaşcă, cuvântul gaşcă vine din Bucureşti, de fapt, Timişoara nu cunoştea cuvântul acesta pe vremea copilăriei mele, mai degrabă acela de bandă, dar nici acesta nu era atât de răspândit, eram nişte copii care ne mai ocupam…, nu erau maşini, ne jucam…

Îmi aduc aminte de două episoade care mi-au rămas întipărite în minte. La Politehnica de atunci, astăzi e Universitatea Politehnica, era un şopron de lemn care adăpostea două avioane. Bineînţeles că şopronul era închis, noi însă, mici dar ai dracului,  găsiserăm o posibilitate să intrăm în el. Acolo era raiul nostru, ne suiam în avioane şi ne jucam de-a piloţii. Pe atunci aveam vreo șase-șapte ani. De fapt avioanele acelea erau destinate studiului studenţilor de la Politehnică, dar te puteai pune cu curiozitatea noastră? Dar era vară, era cald… Intrândul acela, unde ne puneam pe spate şi ne strecuram încet, era puţin cam îngust, şi într-o bună zi, pe când ieșeam de acolo, ce văd deasupra capului?, două cizme, bineînţeles cu două picioare, erau ale unui polițist care ne prinsese asupra faptei. Ne-a luat de după ceafă și ne-a dus acasă, la părinţi. Aceștia s-au  impacientat, mai mult pentru a-l liniști pe polițist, dar s-au şi amuzat puţin de isprava noastră.

Şi o altă chestie, cum m-am decis să devin pianist. Mama mea era profesoară de pian, tata cânta la vioară, era dirijor de cor și profesor de muzică. Acesta avea ambiţia să mă facă violonist. Mi-a cumpărat o vioară mică, un sfert, că erau de un sfert, de jumătate, trei sferturi şi una întreagă, dar eram atât de mic, aveam patru, cinci ani, că una de un sfert era tocmai potrivită. Nu-mi prea plăcea vioara, trebuia să stau în picioare, să ridic braţul drept, ceea ce era cam obositor la vârsta aceea, pe atunci umblam şi eu după comoditate. Într-o bună zi, mama a venit de la şcoală şi voia să facă focul. Aveam un cuptor de metal cu niște cercuri care se puneau pe deasupra, şi se alimenta, firește, cu lemn. Se grăbea că trebuie să vină tata acasă şi să găsească mâncarea caldă. Cum nu avea lemne mici pregătite, se căznea cu hârtie de ziar, iar focul nu voia să se pornească.  Ştiţi ce am făcut? Mi-am făcut vioara surcele şi i le-am dus mamei. Mama nu s-a prea bucurat, firește, dar s-a şi amuzat. Când a sosit tata – care era un om foarte cumpătat, foarte liniştit, nu se enerva, foarte rar, nu l-am auzit niciodată ridicând glasul, nici mâna, pedepsele lui erau de altă natură, mă punea într-un colţ sau nu îmi cumpăra o îngheţată… – s-a uitat la surcele alea, care încă nu ardeau, dar apoi au izbucnit în flăcări vesele, și a zis: Bine, atunci ai să cânţi la pian. Şi aşa am început eu să cânt la pian. Era mai comod.

Aţi terminat Loga

– Da, am terminat Loga. Am terminat un liceu care, când am intrat eu în clasa I de liceu era încă pe sistemul vechi, se numea Colegiul Naţional Constantin Diaconovici Loga. Acolo erau niște reguli stricte. Aveam un curs inferior, de la I până la a IV-a, şi un curs superior de la a V-a până la a VIII-a, cei din cursul superior aveau pe şapcă o bentiţă aurie şi noi trebuia să îi salutăm. Vă daţi seama, aşa erau vremurile alea! Dacă era unul cu un an mai mare, trebuia să-i dăm locul în tramvai, cam asta a fost disciplina când am intrat eu în liceul Loga. Asta a fost imediat după război, patru ani de zile am fost elev în cursul inferior al liceului de tip vechi, şi pe urmă, din clasa a V-a, ne-a apucat reforma învățământului și ne-au unificat cu cei care făcuseră numai trei ani, erau mai mici decât noi cu un an. Ultimii doi ani, sau ultimul an şi jumătate l-am făcut particular pentru că eram deja la Bucureşti student.

Dar şcoala era şcoală… Mai era încă acel vechi sistem de învăţământ, acea veche exigenţă, dar erau şi şotiile, mai era şi o viaţă de elev mai firească poate…

–  Bineînţeles. Trebuie să ştiţi că un liceu de băieţi, astăzi cred că nu mai există licee de băieţi, nici în Germania, nici în România, se caracterizează şi printr-un spirit deosebit, şotiile pe care le făceam noi erau de altă natură decât cele pe care le făceau fetele de la Liceul Carmen Sylva, vecin cu noi. Că liceele erau aşa cum sunt şi mănăstirile de călugări şi călugăriţe, vecine. Bineînţeles că s-au întâmplat multe lucruri… Acum câteva zile am fost într-un cerc de prieteni, foşti prieteni de şcoală, şi ne-am adus aminte de multe lucruri. Ne-am amuzat copios, bineînţeles, pe seama profesorilor, care și ei erau de mai multe categorii. În general însă erau profesori foarte buni, pe care îi respectam. Eu nu ştiu dacă în Timişoara mai e cunoscut numele Mihalache, fusese profesor de limba română la Universitate, după aceea a fost profesor la liceu. L-am respectat foarte mult. Îmi aduc aminte că, odată, la aniversarea naşterii lui Eminescu, l-am rugat să ne vorbească despre poetul nostru național. A vorbit 45 de minute, până a sunat clopoţelul, și ne-a impresionat teribil, ne aducem şi acum aminte de cuvântele lui cu ocazia aniversărilor naşterii lui Eminescu. Pe urmă era Vasile Mioc, profesor de matematici, ulterior avea să meargă profesor la Universitate, dar pe vremea noastră era directorul liceului şi era foarte sever. În timpul lui Mioc s-a întâmplat prostia cu vaca, pe care o mai ştie toată generaţia mea, că făcuse furori la Timişoara. Săraca vacă… era cumsecade dar nu mai voia să coboare pe trepte. Se urcase momită de un smoc de iarbă, noi o tot îmbiam, îi întindeam mâna, ea ne tot lingea mâna pentru că îi place sarea de pe mână, aşa sunt vacile, şi pe urmă îi plăcea foarte mult să fie scărpinată între coarne, așa ne-am împrietenit cu ea până când bandiţii  din clasele a VII-a şi aVIII-a, care erau iniţiatorii tuturor şotiilor, s-au gând într-o bună zi,  era cam pe la ora 7 şi jumătate dimineața, hai să ducem vaca în şcoală! Şi au momit-o cu un smoc cu iarbă. Şi vaca cuminte a venit, a urcat scările, când a ajuns sus nu a mai vrut să coboare, i-a fost frică. Şi atunci a început teatrul. A venit Mioc. Şi eu săracul…, eu eram nevinovat. Eram mic, eram în clasa I sau a II-a, dar noi ne dusesem cârd după ăia. Unul din ei era Marpozan, numele acesta poate vă spune ceva…

Balerinul…

– Da, desigur… Celălalt era Stelian Olariu…

Celebrul dirijor de cor…

– Da, celebrul dirijor de cor de la Opera din Bucureşti, ăştia erau pe vremea aia în clasa a VII-a şi a VIII-a, şi ei erau, bineînţeles, trăgătorii de sfoară. Noi, ăştia mici, ne aciuisem pe lângă ei mai să îi imităm, mai să fim solidari cu ei. Şi când am auzit că vine Mioc, Vine domn director! Vine domn director!, au întins-o toţi, s-au ascuns, am rămas doi, trei ca să îi ajutăm pe Marpozan şi pe Stelian Olariu, să coboare vaca, noi o împingeam din spate şi ăia trăgeau vaca de coarne. Pe urmă a venit Mioc. Cine a fost? Ce a fost? Au încercat o explicație.  Păi… cutare şi cutare. Directorul furios: Două săptămâni! Către mine: Şi tu ce ai făcut? Eu: Nimic. Îl privesc nevinovat. Ba, a împins vaca, m-a pârât cineva. O săptămână eliminare!

Şi v-aţi ales cu o mică vacanţă. Pe vremea aceea Loga avea în spatele ei un câmp brăzdat de bombe, cum fusese după război… Nu v-au tentat spaţiile acelea…, celebra cazarmă care era acolo?

– Întâi trebuie să vă corectez. Dumneavoastră nu aţi trăit atacul aerian al americanilor şi nici al englezilor. Americanii au venit ziua, englezii noaptea. Numai două atacuri şi pe urmă au venit şi nemţii dar numai aşa, sporadic, în perioada în care armata rusă se îndrepta spre Belgrad, veneau din când în când avioane, mai aruncau câte o bombă aşa, rătăcită, însă nu erau bombardamente cu adevărat intense. Intens a fost bombardamentul american, din august 1944, foarte târziu, aproape de armistiţiu, armistiţiul a fost la 23 august, asta a fost la începutul lunii, la 3, sau 4 august, nu mai ţin minte când au venit americanii. Însă nu au bombardat zona pe care o amintiţi dumneavoastră, în spatele liceului era cazarma Transilvania, care era cam părăsită, mai locuiau doar câteva persoane acolo. Era într-adevăr câmp dar nu căzuseră bombe după câte îmi aduc eu aminte.

În copilăria mea, eu am venit mai târziu decât dumneavoastră la Loga, dar locuind chiar în zonă  mă jucam prin acele spaţii cumplite, era un teren serios afectat, plin de gropi, de șanțuri, şi în mijlocul acestuia, deci pe unde se află Centrul civic azi, sub un copac măreţ, stătea o turmă de oi. Acestea sunt amintiri ale copilăriei mele.

– Ei, vedeţi, amintirile dumneavoastră merg în descrescendo, eu îmi aduc aminte de vaci, dumneavoastră de oi…

Aici aţi făcut primii paşi spre muzică, am înţeles că aţi optat pentru pian, dar cum aţi descoperit muzica la Timişoara?

– Părinţii mei erau muzicieni amândoi, aşa că am avut muzica în casă, iar când aveam vreo patru sau cinci ani au descoperit că am auz absolut. Nu l-am pierdut încă nici astăzi. Mă întorceau cu spatele, cântau o notă la pian şi eu le spuneam ce notă este. Şi astfel mă prezentau publicului spectator care ne vizita acasă. Pe urmă am început să fac pianul cu mama, dar figura nu a ţinut deloc. Mama îmi spunea: Ce vrei? Oul vrea să înveţe găina?, pentru că eu îi spuneam mereu Nu se face aşa! Dumneavoastră ştiţi că cu părinţii nu se poate… Depinde, dacă ai câte un tată aşa, mai sever, mai poţi învăţa ceva de la el, dar cu mama e mai greu, mama are inimă bună… Când au văzut că nu mai au autoritate asupra mea, tata mi-a zis: Bine, te vom duce la Şcoala de Muzică. Conservatorul Municipal era acolo unde este acum Şcoala Populară de Artă, în strada Ungureanu. Acolo avea şi mama ore de pian. M-a dus la o doamnă foarte cumsecade, doamna Popovici. Ea era foarte de treabă şi eu eram foarte leneş. La început, cum tot auzisem piesele astea de început pe care le făcea mama cu elevii ei, nu am avut nici o problemă, le-am cântat pe toate pe din afară, fără să studiez. Entuziasmul profesoarei a fost, bineînţeles, foarte mare şi mă lăuda. În anul următor însă a început să-mi dea alte piese, pe care nu le cunoşteam, de Bach, la care vocile mergeau separat, trebuia fiecare mână să lucreze pe socoteala ei. Asta nu mai mergea fără să lucrezi şi m-am poticnit. Când veneam la ora de pian şi nu ştiam lecţia ca lumea, doamna Popovici mă amenința: Acum mă duc să-i spun mamei tale că nu ai studiat! Ieşea din clasă și se ducea la mama, câteva încăperi mai încolo, şi mă pâra. Vă daţi seama că nu îmi convenea, dar nu mă putea scoate din ale mele. Mergea din ce în ce mai rău până când, eram în război, tata a fost luat pentru câteva luni la armată. Și m-a întrebat: N-ai chef pian? I-am zis: N-am. S-a încruntat: Atunci nu mai faci. Şi am terminat, deocamdată. Băteam mingea, nu era minge de cauciuc, mama cosese o minge din cârpe, pe care o „munceam” prin parc, în Piaţa Crucii unde locuiam, și mă simțeam foarte bine, eliberat cum eram de cazna pianului. La şcoală învăţam destul de bine, că prindeam repede, dar nici acolo nu-mi prea dădeam silinţa. Aşa am făcut o pauză de doi ani, până când s-a refugiat la Timișoara Conservatorul din Cernăuţi. Odată cu Conservatorul a venit și un profesor de pian,  Tarnavschi, care avea un renume foarte bun, cânta și acompania foarte frumos la pian, iar tata se împrietenise cu el. Într-o seară vine acasă, și-mi zice: Totuşi, nu vrei să mai încerci? Du-te la el. Era în februarie 1945, frig, şi Conservatorul era în clădirea aceea din strada Ungureanu, cu ziduri groase, care când adună frigul şi umezeala, rămân până înspre vară la fel de reci. Erau nişte sobe mari de teracotă la două clase, dar nu aveau cu ce să le încălzească, nu era cărbune, nu erau lemne. Domnul Tarnavschi, îmbrăcat în palton şi cu mănuşi, se rezemase de soba de teracotă, și își închipuia că se încălzește. Aşa cum ne făceam şi noi când nu era zahăr, vă puteţi închipui că în timpul războiului nu era zahăr? Astăzi nu se mai poate imagina, beam ceaiul şi ne imaginam că în dulap avem o cană cu zahăr, dar nu aveam. Aşa avea şi el impresia că poate se încălzeşte puţin. Şi nu avea chef de nimic, refugiat, pierduse tot în Cernăuţi… Mi-a zis: Hai, cântă! Am cântat, m-am împiedecat, era şi frig, eram şi nepregătit, am cântat mizerabil. După ce am terminat piesa, se uită la mine şi zice: Bine, bine, bine. Ia mai departe piesa următoare şi vino data viitoare. Asta m-a ambiţionat, teribil m-a ambiţionat treaba asta, eu credeam că mă dă afară că nu… Şi atunci am vrut să-i demonstrez… Şi aşa am început să lucrez. Am început să studiez foarte serios mai multe ore pe zi şi pe urmă mi-au urcat acţiunile ca pianist.

Sigur, după aceea au urmat anii formării dumneavoastră, Conservatorul din Bucureşti şi între anii 1964 și 1968 aţi revenit în oraș, de data asta ca dirijor la Filarmonica Banatul. Cum era Filarmonica în acei ani, ce aţi adus nou în atmosfera de atunci, în munca de atunci?

– Domnule Bogdan, eu vă mulţumesc foarte mult pentru aprecierile acestea, pe care eu le-aş numi supraaprecieri, dar închipuiți-vă că eu am venit la Timişoara aproape de pe băncile facultăţii… Bine, fusesem patru ani dirijor la Corul Radio, dar dirijatul coral şi dirijatul instrumental sunt două lucruri diferite, se leagă între ele, e bine să ştii să dirijezi un cor dacă dirijezi orchestra, dar sunt totuşi două lucruri diferite, aşa încât încă o dată vă mulţumesc că vă imaginaţi că eu am adus lucruri noi. Eu m-am adus pe mine la Timişoara care eram nou în meserie. Aveam două simfonii în repertoriu, şi cu alea am început. Iar cele două simfonii pe care le ştiam bine au mers foarte bine şi pe urmă a început perioada grea, care a durat cam un an şi jumătate, doi, în care tot ce dirijam era nou pentru mine. Era ca şi cum, cum spune bancul acela, că pentru senili fiecare vorbă e interesantă pentru că e nouă. Aşa era şi pentru mine, fiecare program nou. În mod deosebit am avut de lucrat cu acompaniamentele pentru concerte. Pe cele de pian le cunoşteam, în general, însă la vioară aveam probleme. În mod deosebit, îmi aduc aminte, când am cântat cu Ruha Concertul de Wieniawski, cu tempii care se schimbă, are opriri, fermate, merge mai departe, e liber. Şi trebuie să acompaniezi. Asta mi-a dat de furcă. Aşa că n-am adus lucruri noi ci am învăţat eu foarte mult, şi am învăţat foarte mult de la muzicienii de atunci, pentru că orchestra era deja formată. Epoca iniţială trecuse deja. Filarmonica din Timişoara s-a înfiinţat în 1947, cu George Pavel, care a murit foarte repede, a fost educată de Mircea Popa, şi Mircea Popa a fost un educator foarte serios de orchestră. Însă vă puteţi închipui ce orchestră a preluat Mircea Popa, cu mulţi amatori, mulţi… De exemplu fostul şef al Poliţiei din Timişoara, îmi aduc aminte şi acum de numele lui, Timbus se chema, pe urmă fusese dat afară, a cântat la vioară, cânta destul de bine la vioară, cânta în orchestră, dar era amator. El fusese poliţist… Şi astfel de oameni erau mulţi în orchestră. Câţiva profesionişti, dar majoritatea au fost sau din rândurile amatorilor sau ale acelora care în prima perioadă a noului regim, comunist, fuseseră înlocuiţi din funcţiile în care se aflau, de directori de bancă, unii profesori de liceu și alții,  şi au găsit de lucru ca muzicanţi în orchestră. Asta a fost bine şi pentru ei şi pentru orchestră, a fost bine pentru că nivelul lor intelectual şi cultural era mare, era înalt.

– Iată două momente în formarea dumneavoastră în care Timișoara s-a dovedit esențială, apoi ați plecat în Germania, unde ați trăit și trăiți în plenitudinea carierei muzicale, ați străbătut aproape întreaga planetă. Concluzionând acum, ce v-a dat Timişoara ca om şi ca muzician pentru  a ajunge atât de departe?

 E leagănul, leagănul te formează pentru toată viaţa. Sunt primii douăzeci de ani din viaţă care îşi pun pecetea. Pe urmă urmează un arc de activităţi care te mai îndepărtează puţin însă locul de baştină îşi păstrează valoarea şi importanţa. Asta e.