Căluşerul, dans bărbătesc străvechi

Căluşerul, dans bărbătesc străvechi

„Marele neam al Tracilor a avut o mitologie proprie, destul de sumar cunoscută. Ea se găseşteşi astăzi în unele din tradiţiile populare din folclorul românesc”.

(Iosif Constantin Drăgan,   Noi, Tracii)

Căluşerul reprezintă nu numai un dans bărbătesc complex, de origine străveche, ci şi o datină mitologică din care nu lipseşte spectaculozitatea. La români, căluşerii fac parte dintr-un ciclu de obiceiuri dedicate sărbătorilor solstiţiale şi echinocţiale, având ca principală temă caii solari. De altfel, relaţia dintre căluşeri (denumire specifică zonei Făgetului – n. n.) şi cultul solar se realizează prin una dintre sărbătorile arhaice însemnate ale romanilor, şi anume Rosalia, preluată şi asimilată de strămoşii noştri creştini sub denumirea de Rusalii (numele popular al sărbătorii bisericeşti, care se ţine la cincizeci de zile de la Paşti, fiind închinată Sfintei Treimi, Pogorârea Sfântului Duh, Troiţa). Romanii, şi prin ei daco-romanii, socoteau sărbătoarea ca o zi destinată cultului morţilor. La daco-romani şi, după aceea, la români, această zi s-a transformat într-un ciclu de 9 zile numite Rusalii, care au devenit, în timp, pe lângă zilele cultului morţilor şi ale cultului solstiţial al soarelui, şi o perioadă temporală destinată divinităţilor şi invocaţiilor pentru recolte bogate, pentru ocrotirea animalelor, vegetaţiei şi apelor, prin practici magico-mitice diverse, având rost apotropaic, de tratare şi vindecare a unor boli psihonevrotice şi epileptimorfice. Cu această datină a căluşerilor începeau, la Înălţarea Domnului, şi se încheiau, în Duminica Rusaliilor, zilele destinate acestei sărbători, care, la noi, au fost întruchipate în zâne ale pădurilor şi apelor, din categoria ielelor, tinere şi frumoase, care luau oamenilor ( mai ales „flăcăilor aprinşi fără minte”, cum spune Vasile Voiculescu în Lostriţa) minţile, fiind instabile şi răzbunătoare. În credinţa populară, ielele sunt trei sau nouă zâne „lăsate de Dumnezeu a poci lumea” şi de a aduce felurite necazuri, fiind considerate în general fiinţe malefice. Tocmai de aceea, tot în credinţa tradiţională, ceata de căluşeri se considera că acţionează cu eficienţă împotriva acestora, mai ales în zilele de Rusalii, când ele erau deosebit de active şi vătămătoare.

În legătură cu originea căluşerului, am putut constata că există mai multe teorii (latine, greceşti şi trace), dintre care cele mai elocvente par a fi cele trace. După teoria cea mai vehiculată, care pare a fi şi cea mai plauzibilă, căluşerul are o origine tracă şi derivă din dansul trac Kolabrismos, dans bărbătesc, răspândit în întregul areal sud-est european, care se desfăşura ca un ritual complex, pe care s-au altoit rituri mitico-magice ulterioare, apotropaice, medicale, cathartice, războinice, iniţiatice etc. După cum o amintesc cercetările folclorice şi etnologice, datina jucării căluşerului începea la răsăritul soarelui şi se termina la apusul soarelui, dansul evoluând în hore, îndeosebi sub formă de cerc, care imitau mişcarea şi evoluţia soarelui pe cer, în solstiţiul de vară. În timpul dansului, bărbaţii (tinerii, flăcăii) purtau toiege (bâte) încrustate, împodobite cu panglici, sau bâte „cu cârlioanţă”, care reprezentau (simbolizau) razele solare, ulterior prefăcute în măşti (mascoide) de cai solari.

La daco-romani şi la români, „colabrismul” este moştenit prin datina (obiceiul) căluşerilor, obicei complex, în care, pe lângă activităţi (practici) rituale, se execută şi dansul ritual cu cai solari, transmis atât prin dansul căluţilor la solstiţiul de iarnă, cât şi prin dansul căluşerilor la solstiţiul de vară, care contribuie la păstrarea rolului acestora. Astfel, caii solari, substituiţi înainte de secolul al XVIII-lea prin bastoane, dar menţinuţi în jocul căluşerilor până în secolul al XIX-lea, sub formă de imitaţii de bastoane-cai sau chipuri de cai, dovedesc că bâtele nu simbolizau săbii, cum se credea, ci măşti (mascoide) de cai solari, amintind de rituri mitico-magice din joc (dans), uitate de mult. La început, jocul gravita în jurul măştii de cal, care imagina capul unui cal alb, cal solar, acesta simbolizând raza soarelui, care străbătea cerul ca gândul. Ar rezulta că la originea (obârşia) jocului căluşerilor a fost un dans ritual cu una sau mai multe măşti de cai solari. Cu aceste măşti, jucătorii săvârşeau, cu ajutorul mutului, mişcări care întruchipau aspecte din povestea etiologică a calului solar. Probabil că de la aceste măşti descinde şi numele jocului de Căluş şi Căluşar (în Oltenia şi Muntenia), Călucean (în Moldova şi Banat), Căluţ şi Căluşer (în Transilvania şi Banat), sau chiar de Călar, după cum rezultă din unele variante de colinde din zona Făgetului. Încheind aceste sumare notiţe despre un dans străvechi românesc, putem concluziona că în datina căluşerilor se întrezăreşte dăinuirea unor forme de ceremonial dintr-un cult solar arhaic indigen, care a suportat aculturaţii încete, dar reiterate mereu, celtice, romane şi slave.