Filme, cărți, fotografii

Filme, cărți, fotografii

Lăsând de-o parte cele trei ediții ale antologiei Fragmente de tăcere (2011, 2015, 2020), la aproape două decenii de la Tinerețea unei umbre (2003), Eugen Bunaru publică, în sfârșit, o nouă carte de autor, Ora inexistentă*. Scrise, majoritatea, în primul deceniu de după ’90, și prefațate de motto-uri excerptate din C.G. Jung, Thomas Mann și Frank O’ Hara și de un Prolog cu un subtitlu de sorginte caragialină – dă-dămult, mai dă-dămult -, poemele sunt grupate în patru ”cicluri”: Unghiuri&priviri, (I)maculata vedere, Album greu de tăcere și Carusel. Urmând reglile unei alchimii impenetrabile, unele au titluri; altele apar, în Cuprins, cu un mic decupaj din primul vers. Toate aceste detalii de construcție sunt, ca în cazul oricărui postmodernist care se respectă, extrem de importante. Ele vorbesc despre priza culturală ”la vedere”, dar și, mai ales, despre sofisticata arhitectură interioară a cărții. Una în care nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Cât privește a raportul dintre eu-l  individual și poezie, lucrurile sunt, de asemenea, lămurite ”cu anticipație”, în aceași manieră transparentă și inconfundabilă: ”Devin, pe nesimțite, un personaj misterios, jucat frenetic pe o peliculă de cinemateca. Ceea ce văd se derulează când debordant, dezordonat, parca totul da peste margini, când leneș, narcotizant, halucinant. Alteori, dimpotrivă, totul e o curgere limpede, de-o misterioasa lentoare, în care transpar, ca într-o oglindă, când chipuri bizare, siluete fantasmatice, scenete feerice, când mizerii zilnice, îngropate în nisipurile mișcatoare ale amintirilor, când personaje reale, episoade recognoscibile, mustind de chiar viața de-atunci și de-atunci și de-atunci. Și toate momentele se înlănțuie perfect, se leagă logic, se leaga fabulos, fir cu fir, într-o coerență cronologică-narativă impecabilă. Totul de necontestat. Totul de nerecunoscut… Apoi, încet-încet, imaginile se unduiesc, se repliază, se rarefiază, se ascund, dispar prin porticuri bizare, prin canale secrete, conectate la… marea uitare. Se așează undeva în colbul absolut al memoriei”. Acestea sunt, în mare, definite chiar de autor, coordonatele dintotdeauna ale creației lui Eugen Bunaru, arbiter elegantiarum al liricii opzeciste timișorene. Poetul e, sua sponte, protagonistul propriilor sale textelor, mediator între derularea debordantă, cinematografică, a realității, marcată de imprevizibil și entropie, și memoria subiectivă, coagulantă, devoratoare și, în egală măsură, productivă estetic. Un intermediar devenit comunicator ce pune accentul pe vizual și auditiv: orice mic amănunt optic ori sonor  (o portiţă, o scară, o vrăbiuţă, un scrâșnet de tamvai) poate să devină un pretext de meditaţie (M.Bârsilă), un temei reflexiv, un pretext, o sursă pentru scris. Inclusiv multe din referințele culturale (Tarkovki, Humphey Bogart etc.), aparțin acestei zone a cinematecii, a peliculei deteriorată de trecerea timpului și degajând un aer expirat, ușor vetust. O astfel de memorie fixează întru nemurire incursiunile în cenușiul vieții urbane, când fluidă, energică, agresivă, când incredibil de lentă, vâscoasă, printre amintirile devenite dimensiune esențială a existenței (”Tocmai începusem să scriu/ că toata viața e o amintire – maternă – și că trăim doar/ ca să uităm și să ne amintim dar mai ales invers:/ ne amintim ca să trăim”), printre măruntele evenimente ale cotidianului trăit în cartierele vechi ale orașului natal, el însuși, personaj esențial al ”călătoriilor” poematice. O urbe de amurg imperial, populată de inconfundabile embleme (Piața Unirii, imaginea lui Eugeniu de Savoya, Piața Traian, Piața 700, Corso, restaurantul Lloyd, Catedrala), cu labirintul străduţelor, expandat până unde începe întinderea nesfârșită a câmpiei bănățene; cu oamenii ei, nesemnificativi, mărunți, banali, uneori, ușor de indentificat pentru oricine cunoaște cât de cât biografia reală a autorului. Fiecare poezie e, la limita narativului, un voiaj fantasmatic printre secvențe filmice și fotografii îngălbenite de vreme, prin atmosfera ușor prăfuită a cărților și a bibliotecii, doldora de sugestii provocatoare, contaminante, printre evenimentele subteranei, aleunei boeme apuse, pe care poetul a frecventat-o cândva cu frenezie, alături de autori importanți precum Gheorghe Pruncuț, Ion Monoran, Ioan Crăciun, Adrian Derlea etc.: ”Când treceam pe strada cu lumina tăcută/ și îți povesteam în șoaptă despre eul meu/ din timpuri interbelice ba chiar imperiale/ tu priveai cu teamă jur împrejur și se auzeau doar pașii bubuind asurzitor în urma noastră/ și frica era acolo cu noi – animal hidos –/ ne dădea târcoale mereu, ne însoțea în bezna urâtă/ În dreapta se căsca o clădire monstruoasă/ unde gemeau oameni dispăruți care-și rugau moartea/ să vină și să-i ducă în ascunzișurile ei milostive/ Și noi treceam pe partea cealaltă treceam mai departe/ cu pași prudenți ne strecuram sub cerul (totuși) liber/ și ceva mai încolo prin ganguri și curți interioare/ scoteam tremurând din buzunarul de la piept sticla rece/ cu licoarea grețoasă dar salvatoare și o treceam de la unul/ la altul și plescăiam întărâtați de un fir de speranță/ și bucurie oarbă” (1984). Parcă pictate cu pensula unui artist interbelic, aceste imagini urmăresc împietrirea clipei, a spațiului, fixează efemerul, starea de volatilitate, transformă ceea ce e vulnerabil în persistență și ceea ce e trecător în eternitate. E o lume  crepusculară, a singurătății și însingurării, percepută predilect vizual și auditiv, cu adâncă melancolie, nu fără o doză puternică de scepticism, dublat un spirit ironic jucăuș, deloc coroziv, ca în acest pseudoscenariu despre moartea literaturii: ”Într-o bună zi spre zori se va constata (nu se va mai ști/ de către cine, faptul va rămâne definitiv o enigmă),/ se va constata pur și simplu decesul poemului./ Cei câțiva martori sosiți ulterior la fața locului/  vor da – potrivit uzanțelor – declarațiile de rigoare/ din care va reieși că moartea va fi fost (pare-se) naturală./ Se vor exclude, deci, pe moment, sinuciderea și crima,/ pe scurt, vor fi eliminate (din rațiuni ecologist-umanitare)/ variantele morbide, antecedentele neguroase, posibil acuzatoare”. Aflat perpetuu ”în căutarea unui cuvânt halucinant/ spintecător”, Eugen Bunaru se descoperă mereu și mereu în același perimetru al poeziei ca izbăvire, eliberatoare, perceptibilă în tot ce există, la îndemână, însă, numai Poetului: ”jur împrejur e atâta uimire/ e atâta poezie dar nimeni n-o vede/  nimeni n-o scrie. poemele mele/ au început deja să mă pască/ lacome ca pe-o iarbă proaspată/ aiurea de înaltă”.    Aventura recuperării timpului pierdut e, ca și în volumele anterioare ale lui Eugen Bunaru, un mod de a respira liber printre meandrele memoriei, de  a se elibera din chingile monotone, opresive și univoce ale realității imediate.

*Eugen Bunaru, Ora inexistentă, Editura Casa de pariuri literare, 2022